Un pic de artă nu strică…

Meseria de avocat îți oferă și alte satisfacții înafara celor profesionale și financiare. În primul rând, este vorba de factorul noutate. În avocatură nu cari butoaie, nu strângi șaibe, ca să zici că prestezi o muncă de rutină, monotonă. În avocatură ești în permanent contact cu noutatea, cu ineditul, cu surpriza inteligentă pe care numai lecția Vieții ți-o poate furniza.

Spre exemplu, astăzi trebuia să particip la expertiza de evaluare a unor tablouri revendicate de clientul meu de la pârâtul Muzeul de Artă Națională a României. Evident, expertiza urma să se desfășoare la muzeu, unde se aflau în custodie tablourile.  M-am deplasat cu Sabina la întâlnirea cu celelalte părți, curioși să vedem cum se va desfășura expertiza – o premieră pentru noi.

Clientul meu, un octogenar cu mulți ani de pușcărie politică în spate, revendica niște tablouri de familie, ne-expuse niciodată de muzeu, din… “lipsă de spațiu și fonduri”. Nu era vorba decât despre niște picturi amărâte, semnate de niște iluștrii anonimi pe nume Gheorghe Petrașcu și Ștefan Luchian, donate de autoarea clientului meu către muzeu, sub condiția expresă de a fi expuse cu mențiunea că au fost donate din colecția respectivei doamne – un eminent critic de artă. Evident că în cei douăzeci și ceva de ani trecuți de la momentul donației, tablourile respective nu au fost niciodată expuse publicului, muzeul preferând să expună cu preponderență în galeriile sale, autori străini – în defavoarea celor autohtoni (ținuți la depozit, în beci !) – în stilul nostru devenit deja tradițional – de negare a tot ce avem valoros ca popor !

Am pătruns în muzeu prin intrarea din spate, lăsând buletinele chezășie că vom ieși așa cum am intrat (cu mâinile și buzunarele goale adică). Am traversat curtea muzeului și am coborât în subsolul acestuia. De cum am ajuns în catacombă, atmosfera s-a schimbat, căpătând o aureolă de mister vechi de secole, de parcă pătrunsesem într-un spațiu privilegiat, destinat numai celor puțini și aleși. Pe scurt, mă simțeam de parcă îmi fusese permis accesul în pivnițele Vaticanului, unde stau tăinuite colecții de artă și cultură ascunse ochilor profani.

Pe holul cel lung, mărginit de camere închise cu uși metalice grele, ce culisau pe role, tronau cutii din lemn, cu conținut misterios, desprinse parcă din scenele cu Indiana Jones. Din tavan ne supravegheau atent camere de luat vederi și senzori.

Suntem preluați de trei curatori ceremonioși precum niște preoți ai unui cult pe cale de dispariție. Aceștia ne flanchează micul grup devenit brusc tăcut, și ne conduc spre singura încăpere cu ușa deschisă. O cameră de aproximativ 15 metri pătrați, unde ne așteptau lucrările ce urmau a fi expertizate. Echipați cu mănuși albe din bumbac, curatorii au scos pe rând, cu gesturi măsurate, ritualice, tablourile din cutiile lor. Ne-au întâmpinat pe rând o ulcică cu flori, o natură moartă și un chip de bărbos, toate purtând patina vremii, cu ramele zdrelite de mușcătura nemiloasă a Timpului.

Privind îndeaproape aceste minunății, am trăit acea stare de contact nemijlocit, intim, cu Arta în forma ei cea mai pură. Am urmărit cu ochiul conturul delicat, și totuși complex al pensulei, încercând să îmi imaginez oamenii care au creat acele minunății. Trăgând în piept aerul impregnat cu vechimea acestor capodopere, m-am îmbibat și eu cu acel sentiment de admirație în fața frumosului ce se descoperă privitorului pe îndelete, detaliu cu detaliu, într-un ansamblu ce se alcătuiește prin armonii și culori cu care ochiul meu de profan nu era obișnuit. Copil al epocii fotografiei, al copierii fidele a Naturii, descopeream uimit viziunea personală, imaginea delicată a percepției subiective a artistului – transmisă întro formă unică privitorului. Și nu mă mai săturam privind. Am înțeles atunci de ce sunt considerate capodopere inestimabile aceste tablouri. Contemplându-le, mi se descoperea poarta secretă spre un univers de sensibilitate și culoare cu care nu mă mai întâlnisem, și de care nu îmi doream să mă mai desprind. Aș fi vrut să iau cu mine în suflet măcar o frântură din ce simțisem acolo, din ce îmi transmisese acel tablou. Tabloul se transformase pe nesimțite întro relicvă a religiei artei, de care tânjeam să mă ating pentru a deveni și eu măcar pentru o clipă, părtașul magiei pe care o purta. Pătrunși de sacralitatea momentului, comunicam în șoaptă între noi, precum în proximitatea unor moaște de sfânt ce impuneau reculegere și pioșenie.

Identificarea, măsurarea și fotografierea tablourilor a luat sfârșit, iar ele s-au întors în anonimatul cutiilor ce urmau să le găzduiască încă multă vreme de aici înainte, în drumul lor prin negura vremii.

Am împărtășit în șoaptă expertei impresiile mele, iar ea mi-a confirmat scurt, printro singură privire, că nu fusesem singurul care mă împărtășisem din acel izvor de artă. Pe drumul spre ieșire, pe măsură ce intensitatea momentului se disipa, am început să povestim. Impresiile comune sudaseră între noi o comunicare de tip superior, care a anulat repede distanța dintre doi necunoscuți. Făcând cu glas tare comparația dintre tablou – ca izvor al magiei artei, relicvă și moaște ce vibrează încă pline de viața interioară a artistului ce a străpuns vremurile până la noi, dumneaei mi-a destănuit istorii ciudate, puțin știute ale tainițelor muzeului. Mi-a povestit că muzeul avea în custodie și moaște de sfinți, donate cine știe când. La momentul când – în vremea comuniștilor, acestea au trebuit să fie desfăcute pentru inventariere, toți curatorii care le-au atins cu obișnuita lipsă de pioșenie a omului nou, comunist, au murit de cancer galopant, în câteva luni. Același lucru s-a petrecut cu un curator lipsit de pioșenie care a desfăcut (tot pentru inventariere), dublura de catifea a unei icoane străvechi ferecate în argint, în care se aflau ascunse bucățele de moaște de sfinți. Respectivul a murit câteva luni mai târziu, răpus de leucemie. Colegul său, care a asistat șocat la eveniment, a refuzat să continue munca defunctului la icoană, preferând să își dea demisia. Și exemplele au continuat cu o expoziție de obiecte de artă neagră, africană, facilitată de ambasadorul Canadei. În rândul exponatelor se afla și o colecție de capete mumificate și micșorate, păstrate în cutii cu capac de sticlă. Pe cel mai serios ton cu putință, ambasadorul a avertizat pe toți cei prezenți să nu atingă, și cu atât mai mult să nu deschidă cutia, care făcuse deja victime provocând moartea misterioasă în același mod ca și obiectele de cult descrise anterior.

M-am întrebat atunci: cum este posibil ca un obiect sfințit, dătător de Viață Veșnică, să aducă moarte și distrugere !? Să fie blesteme ce le protejează, magie, rugăciunile unor sfinți sau toate laolaltă !? Mi-am amintit  de morțile bizare ale celor ce au profanat mormintele egiptene, de blestemele faraonilor, și mi-a încolțit în minte gândul că este importantă atitudinea cu care te apropii de relicvă. O atitudine respectuoasă, de umilință și pioșenie, îl înalță pe credincios și îl îmbogățește interior, în timp ce profanul, neglijent și doar curios, plătește amar pentru lipsa de respect.

Am părăsit clădirea muzeului pe o ploaie torențială, purtând încă pe retină imaginea estompată a unor flori delicate a căror vrajă mă atinsese peste decenii…

Și atunci mi-am promis să revin pentru a mă re-împărtăși din magia artei, măcar sâmbătă 17 mai, de noaptea muzeelor deschise…

 

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *