Camera ta foto este o armă împotriva politicienilor. Folosește-o!

Dragi cetățeni, de orice vârstă,

Haideți să realizăm împreună un document istoric!

Foarte mulți dintre noi își pun întrebarea de ce nu există mai multe poze care să arate privațiunile și batjocura pe care oamenii au trebuit să le îndure în timpul comunismului, în special în anii Ž80. La cât de mult s-a vorbit despre situații incredibile, adevărate monumente de degenerare a demnității umane, ne-am fi așteptat să existe zeci de mii de poze care să le documenteze. Unde sunt pozele care arată cozile nesfârșite la mâncare, la rechizite, la covoare, la absolut orice poate fi cumpărat astăzi de la magazinul din colț? Unde sunt pozele cu cei care se bucurau ca un copil că au apucat să cumpere două suluri de hârtie igienică? Oameni în toată firea, mulți chiar bunici, care stăteau cu orele la coadă ca să cumpere o hârtie igienică pe care o puteai folosi și pe post de șmirghel! Unde sunt pozele cu pensionarii care își petreceau nopțile în fața măcelăriilor, îmbinând utilul cu jucatul de table, în speranța că în ziua următoare se va aduce marfă? Unde sunt pozele cu rafturile nesfârșite de conserve de bulion din „Alimentara”, pentru că erau singurele produse din tot magazinul? Mii de conserve de bulion de o sută de grame erau așezate pe toate rafturile, în mici grupuri piramidale, cu o meticulozitate de psihopat, iar la capătul fiecărui rând tronau piramide conice, ca niște generali, cu baza de un metru și înalte cât un om, tot din conserve de bulion.
Unde sunt pozele cu sutele de oameni cu gâturile strâmbate în partea stângă, așteptând autobuzul sau tramvaiul la 6 dimineața? Unde sunt pozele cu ciorchinii de oameni agățați în disperare pe scările autobuzelor, care mergeau târâindu-și fundul pe asfalt, cu amortizoarele făcute praf? Unde sunt pozele cu elevii de 7 ani care culegeau zi lumină roșii de pe câmp cu „găletușa”, în „campania agricolă”? Sau cele cu studenții sau militarii, câte o lună pe an, obligatorie și fără plată? Unde sunt pozele cu sutele de mașini blocate câte o oră în intersecții, zi de zi, pentru că nu era permis să se afle nicio mașină pe bulevardul Magheru când „trecea Ceaușescu”? Unde sunt pozele cu panourile roșii cu „Trăiască și înflorească” care împânzeau țara, pe marginea tuturor drumurilor, până în ultimul cătun?

Nu pot scăpa de amintirea unei după amieze toride de vară, când a fost adus un camion cu pui de găină vii în Piața Gorjului din București, niște arătări aschilambice cu doar câteva pene albe rămase, și mii de oameni se omorau să cumpere măcar unul. Ghereta de tablă ruginită din care se vindeau era asaltată din toate părțile, ca o grămadă de rugbi uriașă, unde câteva zeci de disperați se suiseră pe gheretă și întindeau mâinile cu bani în jos, iar vânzătorii ridicau puii înspre cer, ținându-i de picioare, cu capul spre pământ. Priveam această scenă grotească de la distanță și regretam că nu aveam un aparat de fotografiat… eram student.

Cum se face că aceste poze sunt rarități, când erau o mulțime de oameni care aveau aparate de fotografiat și nu costa o avere să faci o poză? Cei de atunci au poze de la tot felul de evenimente, și totuși lipsesc pozele care să documenteze condițiile în care au trăit, adică tocmai acele condiții care i-au adus la exasperare până la nivelul la care au făcut o Revoluție. Astăzi pare de necrezut faptul că teama i-a paralizat să se opună acelui sistem timp de zeci de ani, dar și mai de necrezut este că nici măcar poze nu au făcut la momentele și imaginile emblematice pentru minciuna în care au trăit. Dacă măcar unul din o sută dintre cei care aveau aparate foto ar fi făcut câte o astfel de poză, din când în când, cu discreție, astăzi am fi avut atâtea poze document pentru adevărata față a comunismului încât cuvintele ar fi fost de prisos.

Și totuși, nu avem aceste zeci de mii de poze. De ce?

Pentru a afla răspunsul, cel mai bine ar fi să privim în jurul nostru. De o lună de zile asistăm la campania electorală cea mai megalomană, cea mai ostentativă și cea mai lipsită de mesaj politic din câte au existat vreodată în România. Nu a rămas stâlp în țara asta de pe care să nu rânjească un politician, nu a mai rămas intersecție fără cel puțin zece banere, nu a mai rămas oraș fără un mash mare cât un bloc. Niciunul dintre ei nu se angajează la nimic pentru situația în care vor fi aleși, ci doar ne zâmbesc tâmp și se declară „mândri că sunt români”, „eurocampioni”, „ridicători de România”, „demni”, „creștini” și orice altceva în afară de ceea ce sunt cu toții în realitate: niște marionete.

Înainte de a-i judeca pe cei dinaintea noastră, care au acceptat cu umilință cultul deșănțat al personalității promovat de Ceaușescu, hai să comparăm cât de mari erau imaginile cu Ceaușescu și cât sunt cele de acum ale lui Ponta, Antonescu sau ale altor „candidați”. Nu putea Ceaușescu să-și facă un mash mare cât un bloc? Să fim serioși! Dar uite că a avut bunul simț să se limiteze la stadionul 23 August! În schimb, Ponta a umplut țara cu zâmbetul său idiotic, de două ori mare și de o mie de ori în mai multe exemplare decât și l-a făcut vreodată Ceaușescu.

Românii de atunci au tăcut și au înghițit. Ce fac cei de acum? Presa de atunci a tăcut și a mâncat rahat. Ce face cea de acum?

De parcă nu era destul că toți trebuiau să i se închine lui Ceaușescu, a adus-o și pe coana Leana în rând cu el. Dar măcar se mândrea că era proasta lui și îi purta numele, spre deosebire de primii oamenii în stat de astăzi, care au neveste care nu le poartă numele, ca la păgâni. Altfel, ce diferență este între Elena Ceaușescu, care a ajuns primadonă doar pentru că bărbatul îi era președinte, și Daciana Sârbu, care are singura calitate de a fi fata unui șmecher și, pe cale de consecință, a fost măritată tot cu un șmecher? Cu ce e mai bună Adina Vălean decât Elena Ceaușescu, de i-a luat un singur an de când s-a înscris în PNL ca să ajungă Secretar General al Tinerelui Național Liberal? De ce am râde mai puțin de diplomele Elenei Ceaușescu decât de cele de absolvent în „Conducerea Securității și Apărării Naționale” și „un master de Studii de integrare europeană” cu care se laudă Adina Vălean? Dacă stăm strâmb și judecăm drept, ajungem la concluzia că este mai puțin rușinos să nu ai nicio calificare și să dai ordin pe linie de partid să ți se fabrice diplome, cum a făcut Elena Ceaușescu, decât să-ți schimbi calitatea de profesor de matematică pentru cea de „activist pentru promovarea toleranței”, adică pentru cea de mâncător de rahat în ong-uri de partid, cum a făcut Vălean. Dar cea mai mare diferență între cele două femei-remorcă este că Elena Ceaușeascu se simțea natural în rolul de nevastă de ștab, așa cum dealtfel este în legea firii și o fac toate celelalte neveste de ștabi, pe când Vălean a mers atât de departe în încercarea de a-și ascunde sursa puterii încât nu menționează cine îi este bărbat nici măcar pe site-ul propriu www.valean.eu.

Elena Ceaușescu a îngrețoșat poporul în prima linie a politicii timp de vreo 20 de ani. Românii de atunci au tăcut și au înghițit. Ce fac cei de acum? Presa de atunci a tăcut și a mâncat rahat. Ce face cea de acum?

Propagandă era atunci, propagandă e și acum, că doar politica este propagandă. Dar ce spuneau panourile lui Ceaușescu și ce spun cele de acum? Atunci eram îndemnați să dăm țării cât mai mult cărbune, de exemplu. Nu am știut niciodată cum puteam eu să fac asta, sau vreunul dintre cunoscuții mei, dar nu am negat niciodată că ideea era bună. În schimb, în această campanie pentru europarlamentare nu am văzut nicio idee pe care să o consider aplicabilă.

„Să ridicăm România” zice panoul cu Nuți din Pleșcoi, dar eu cred că nu s-a uitat demult în oglindă de-și închipuie că mai are sex-appeal-ul s-o mai facă. În plus, stripper-ii care o însoțesc pe panouri sunt cam fără oo, după cum am auzit niște fete comentând…

„Să-i schimbăm cu forța” – spune un alt baner – mesaj pe care Ceaușescu nu a îndrăznit niciodată să-l facă public, cu toate că ăla chiar putea s-o facă!

„Mândri că suntem români” spune partidul lui Brucan, Iliescu, Roman și Năstase. Și uite așa am realizat că o mare deosebire între Ceaușescu și genitorii PSD-ului este că nu a fost niciodată un secret cine au fost și cum arătau părinții lui Ceaușescu…

De o lună, suntem copleșiți de afișe, banere și mash-uri, dar sunt ele „electorale”? Care este mesajul politic al acestora, pentru că toate arată numai fețe prelucrate în fotoshop și sloganuri penibile? De ce am numi această maree ca fiind „electorală”, când ea nu diferă cu nimic de orice campanie comercială? Este exact la fel ca orice reclamă la detergent, sau napolitane, sau vacanțe în Grecia. De exemplu, dacă vezi peste tot banere cu ciocolata ROM, ai impresia că o cunoști și că ar fi bună. Dacă vezi banere cu săpunul DURU, te imaginezi sub duș… dar totul este doar sugestie, fără nicio legătură cu realitatea. Politicienii își închipuie că dacă le vezi fețele peste tot, ai impresia că sunt importanți și capeți încredere în ei. Totul în această campanie se bazează numai pe modul în care reacționează creierul uman la bombardamentul cu mesaje, organizat de profesioniști în marketing și psihologia mulțimilor.

Dacă acum 30 de ani mesajele de pe panourile electorale erau despre câte tone de porumb s-au realizat la hectar, sau cât oțel merge la export, sau îndemnuri la viață lungă și la înflorire pentru Patrie, în timp ce acasă așteptau un frigider gol, un calorifer congelat și un robinet la care ruginise țeava de apă caldă, astăzi citim cuvinte care nu spun nimic, ba chiar ne fac să râdem, în timp ce patru milioane de români, dintre cei mai activi, și-au luat lumea în cap de bine ce le-a fost.

Românii de atunci au tăcut și au înghițit. Ce fac cei de acum? Presa de atunci a tăcut și a mâncat rahat. Ce face cea de acum?

Și am ajuns la ce este cel mai important!

A tapeta țara cu postere, banere și mash-uri nu este o dovadă de angajament politic, ci doar de potență! În realitate, oamenii ăștia vor să ne dovedească atotputernicia lor. În momentul în care oriunde ți-ai întoarce privirea dai peste fața unuia dintre ei, primul gând care îți trece prin cap este că ești mult prea mic pentru a te opune acestei mizerii, că ei sunt foarte mulți și controlează tot.

Nu ești un specialist și nu ai date financiare, dar ai sentimentul că există o discrepanță uriașă între costul materialelor de propagandă și veniturile pe care partidele le declară. Și este și normal să îi bănuiești că totul se face cu bani negri, cât timp niciun partid nu a informat pe site-ul oficial câte postere, banere, corturi și mash-uri are, unde au fost amplasate și cât au costat. Ar fi fost cea mai banală informație, de care nu i-ar fi păsat nimănui dacă era acolo, dar care ar fi înlăturat orice îndoială. De ce nu este?

Mai mult decât atât, ai sentimentul că instituțiile care ar trebui să verifice cheltuielile partidelor sunt ele însele sub comanda partidelor. Și este și normal să gândești așa, cât timp nu s-a autosesizat niciun DNA, Parchet, Gardă Financiară, Avocatul Poporului sau Autoritate electorală ca să le verifice din proprie inițiativă. Oricine lucrează într-o firmă știe că îți vin controale din toate părțile, pe neanunțate, pentru absolut orice, dar uite că nimeni nu verifică cea mai mare afacere din țară!

Dar de o mie de ori mai grav decât sumele imenese de bani negri pe care le învârt partidele este controlul total pe care acestea îl au asupra instituțiilor și, implicit, asupra Legii!

Ce dovadă mai mare poate exista că toate instituțiile statului închid ochii la această mascaradă decât faptul că refuză să verifice listele cu semnături depuse de partide, în situația în care numărul de semnături pe care acestea declară că le-au strâns depășește numărul electorilor?!

În plus, te-ai aștepta ca Presa, „câinele de pază al Democrației”, să fie în avangarda celor care verifică adevărul celor enunțate mai sus. Pardon, știu că dacă ai ajuns să citești până aici, nu mai ai demult astfel de așteptări…

Îți vine să urli, dar te oprește gândul că a doua zi te cheamă șeful la el în birou și-ți spune: „Știi, am primit un telefon… Îmi pare rău, dar…”

Și uite așa ne-am întors în timp cu 25-30-40 de ani! Și atunci oamenii se autocenzurau de teamă că-și vor pierde serviciul, numai că atunci riscau să devină niște paria, pentru tot restul vieții, ei și toată familia lor. A fi dus la miliție și a fi luat la bătaie era doar începutul. Erau destui care o pățiseră și nu era o glumă. Orice formă de opoziție era așa de brutal pedepsită încât devenise o utopie să-ți imaginezi că sistemul se va schimba vreodată, că va dispărea comunismul, că va muri Ceaușescu. Toate aberațiile din jur ajunseseră să fie considerate „normalitatea” și trebuia să fii un idealist la limita nebuniei ca să faci fotografii la banalul cotidian sau să înregistrezi pe o casetă audio un buletin de știri de la radio sau tv. Acesta este motivul pentru care acum nu avem imagini din acele timpuri: oamenii se obișnuiseră cu răul până la nivelul la care nu-l mai vedeau.

Ca să revenim la prezent, era ca și cum cineva ar face acum o poză la unul dintre banerele din această campanie electorală, pentru a arăta peste ani minciuna și bătaia de joc pe care a trebuit să le îndure. Știi pe cineva care să fi făcut asta?

Dacă în comunism se trăia sub spectrul lipsei de speranță, hai să vedem dacă noi avem motive să fim mai optimiști. Cu siguranță că DA!

Noi putem să îi lovim pe politicienii noștri exact acolo unde îi doare cel mai tare: să nu-i mai lăsăm să-și modifice trecutul. Ei cred că pot face uitate fărădelegile și minciunile lor sau că, peste ani, nu le vom putea dovedi. Hai să le arătăm că nu este așa!

Spre deosebire de generația de dinaintea noastră, noi avem dovada că până și cel mai tiranic sistem poate fi demolat ca un castel din cărți de joc. Revoluția din `89 ne-a arătat că SE POATE!

Noi avem posibilitatea de a comunica liber, imediat și gratis, fără măcar să ne cunoaștem. Cu toții avem mobile cu cameră foto și video. Noi, cu toții, putem documenta această rușine națională, care se face pe banii noștri, în disprețul total al Legii. Tot ce ne mai trebuie este doar motivație și organizare.

Motivația vine din credința că imortalizarea acestei campanii electorale va fi înainte de orice un document istoric. Va fi o dovadă că generația noastră nu a fost impasibilă la minciuna în care a fost forțată să trăiască și că măcar a făcut ceva ca să arate generațiilor viitoare caragielescul sistemului politic numit cu emfază „Democrație”. Va fi și un document juridic, dacă se vor strânge suficiente filmări cât să dovedească frauda financiară și va fi poate cuiul la coșciugul actualei clase politice.

Organizarea o facem împreună și încep cu o propunere: fiecare dintre noi să își aloce o oră, sau mai multe, și să filmeze toate banerele electorale de pe câteva străzi și intersecții din localitatea în care este. O poate face la pas sau mergând cu viteză mică cu o mașină, cât să se poată identifica pe film cui îi aparține fiecare baner.

Dacă sunt mai multe persoane care se cunosc între ele într-un oraș mai mare, pot împărți orașul pe zone.

Toate aceste filme pot fi forwardate apoi la o anumită adresă, însoțite de datele de identificare ale străzilor filmate, iar pasul doi este ca un grup de lucru să ia fiecare film în parte și să facă inventarul materialelor de propagandă de la fiecare partid. Apoi se va înmulți numărul lor cu prețul corect de piață și se vor compara cu sumele declarate de partide. Se îndoiește cineva că vor rezulta costuri de cel puțin 10 ori mai mari decât cele declarate?

Totuși, hai să începem cu începutul, pentru că mai avem doar două zile: sâmbătă și duminică. Cel mai important în acest moment este să avem cât mai multe străzi filmate.

Dacă crezi în această idee, dă un share și trimite-mi mesaj privat cu zona pe care ți-ai propus să o filmezi. Dacă ai idei sau vrei să te implici în pașii următori ai proiectului, dă-mi un mesaj privat. Dacă nu poți să filmezi, indiferent din ce motive, dă măcar un share, ca să ajungă mesajul la alții care pot.

Acest mesaj este numai pentru cei care cred că „Adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis”. Ceilalți sunt rugați să… ne lase în pace.

Mă găsiți pe FB: Mihai Tociu.

P.S. Eu voi filma bulevardul Iuliu Maniu din București, de la Leu până la ieșirea spre Pitești. Să fie cam 5 km, adică un sfert de oră cu mașina pe o parte și încă un sfert pentru cealaltă. Poate puțin mai mult, pentru că sunt câteva intersecții de-a dreptul năpădite de banere.

un articol de Mihai tociu, via tociu.ro

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *