România, încotro !?

Mai am un an și împlinesc venerabila vârstă de 40 de ani. Schimb prefixul, cum se zice în popor. Iar treaba asta mă îndeamnă la cugetări adânci despre starea mea ca individ, dar și starea națiunii. Un pic de analiză proiectivă nu strică.

Adâncindu-mă deci în istoricul meu ca individ, rememorând toate activitățile mele familiale, sociale, profesionale și chiar spirituale și trăgând linia, pot spune că am trăit până acum niște vremuri… interesante (vorba unui vechi blestem chinezesc: “fie sa primești tot ce iți dorești si sa trăiești vremuri interesante…).

Nu doar eu personal, ci noi toți românii, ca popor am fost condamnați de Istorie să trăim vremuri „interesante”.

Istoria noastră modernă, de după 1945 se aseamănă cu un scenariu post-apocaliptic. Cade o bombă, un asteroid, ceva, iar civilizația dispare, supraviețuitorii fiind reduși la animalitatea și primitivismul societății începuturilor Umanității. La fel și la noi, a căzut peste biata Românie bomba comunismului, și ne-a dat cu câteva milenii înapoi. Și tot încercăm să revenim la civilizație, de 24 de ani încoace.

Auzeam pe unii, întorși de prin Vest, luând în derâdere pe românii cei înapoiați. Oameni care au uitat de unde au plecat. Făceau mișto de poporul care stă ore interminabile la cozi să pupe moaște și icoane, popor care se calcă în picioare să ia agheasma mare, în ziua de Bobotează. Socoteau credința ca pe un semn de primitivism, de înapoiere socială. Cum, în epoca marilor descoperiri, când știința a despicat atomul iar oamenii au pășit pe Lună, să mai crezi în sfinți, îngeri, draci și moși cu barbă !? În Occident, bisericile sunt aproape pustii chiar și de sărbători, sau au devenit obiective turistice, muzee sau săli de concert.

Poate că acesta este ultimul lucru frumos care ne-a rămas, și pe care comuniștii nu au reușit să ni-l smulgă din suflete: credința în Dumnezeu, în valorile creștine. Știu că sună desuet, însă fără Dumnezeu nu suntem nimic, iar cei ce râd, pot să râdă în continuare liniștiți, ca niște sărmani în haine rupte, ce își închipuie că sunt regi în straie de aur, în fața celorlalți.

Căci românii, în disperarea și sărăcia lor, caută mai degrabă alinare și izbăvire de necazuri de la Dumnezeu decât de la autoritățile pământești, rude, familie sau prieteni – societate în general: (Ajutorului omenesc nu ne încredința pe noi, Preasfântă Stăpână, ci primește rugăciunile robilor tăi, că scârbele ne cuprind și nu putem răbda săgetările diavolilor; acoperământ nu ne-am agonisit nicăieri unde să scăpăm noi, păcătoșii, pururea fiind biruiți; mângâiere nu avem afară de tine, Stăpâna lumii. Nădejdea și folositoarea credincioșilor, nu trece rugăciunile noastre, ci le fă de folos. Nimeni din cei ce aleargă la tine nu iese rușinat, Născătoare de Dumnezeu Fecioară; ci, cerând dar bun, primește dăruirea cea către cererea cea de folos. Prefacerea celor scârbiți, izbăvirea celor neputincioși fiind, izbăvește pe robii tăi, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, pacea celor din războaie, liniștea celor înviforați, singura folositoare a credincioșilor.“ (tropare din Paraclisul Maicii Domnului))

Și nu pot spune că acești oameni greșesc. Credința lor se întemeiază pe miracole, acele miracole zilnice, mici, pe care Dumnezeu le face pentru ei, în viața de zi cu zi: o vindecare de boală, un examen de școală luat, un copil care și-a revenit și s-a lăsat de droguri, un soț care a lăsat băutura, găsirea unui loc de muncă. Iar Dumnezeu lucrează de multe ori prin oameni, căci Îi place să rămână anonim. Am cunoscut nenumărate povești de viață, multe de-ale clienților mei, cu astfel de miracole. Iar ele sunt de natură să întărească credința oamenilor în Dumnezeu, în Mântuirea prin Hristos. De aceea dau oamenii năvală la agheasmă căci, din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăția cerurilor se ia cu năvală, și cei ce dau năvală, pun mâna pe ea. –   (Matei 11:12). Dacă Occidentul a cunoscut secole de bunăstare materială, acest lucru le-a scăzut oamenilor nevoia de Dumnezeu, de ajutorul Lui. Întrebarea pe care mi-o pun este dacă totuși nu se poate realiza un echilibru între Credință și bunăstare…

Chiar suntem condamnați să trăim în această veșnică lege a compensației, în care nu le poți avea pe amândouă deodată… ?

Oricum, revenind la societatea noastră și, mai ales la politica din România, am înțeles după 20 de ani de acțiuni, proteste, demonstrații, că lucrurile nu se pot schimba fără schimbarea mentalității.

E bine că serviciile secrete occidentale furnizează SRI-ului informații despre afacerile veroase ale politicienilor români corupți, iar sub presiunea americano-europeană, Justiția română a început să se miște de câțiva ani. Dar nu este suficient. Nu este suficient să îl anchetezi pe baronul Mazăre al județului Constanța, să îi arestezi pe baronii PSD-ului din județele țării, înainte de alegeri, pentru a-i împiedica să mai fure la urnă. Trebuie să le și dai românilor posibilitatea să aleagă o alternativă. Care la acest moment nu există în politica românească. Aștept momentul în care milioanele de români cu drept de vot, plecați la muncă în Europa cea bogată, care au văzut că se poate trăi civilizat și demn, să se mobilizeze la vot și să dărâme căruța cu proști care ne conduce aiurea, pe coclaurii sărăciei. Însă proștii care ne conduc nu sunt chiar imbecili. Au sesizat pericolul românului educat în valorile occidentale, care nu mai poate fi cumpărat cu un kil de ulei sau de zahăr în prag de alegeri. Și atunci guvernanții au lansat ideea de a lua dreptul de vot românilor care nu locuiesc în țară. S-a iscat scandal, și au renunțat la idee, însă au limitat în alt mod dreptul de vot al românilor din străinătate. Au redus numărul de locații în care se poate vota, mizând pe faptul că oamenii nu vor merge sute de kilometri distanță pentru a vota. Chit că acești români refuzați de propria lor patrie aduc acasă în fiecare an în jur de 37 de miliarde de euro !

De 20 de ani încoace tot văd un mic număr de idealiști, care visează la reinstaurarea monarhiei în România. Ar fi minunat să avem un monarh la cârma țării, căci exemplul oferit de celelalte monarhii europene existente demonstrează că această formă de stat oferă cel mai înalt nivel de trai cetățenilor săi. Din păcate, monarhia rămâne un vis irealizabil căci asta ar însemna ca stăpânii jocului politicii românești, comuniștii și copii lor, să piardă controlul. Deci, numai dacă îi dăm afară cu șuturi în cur din Parlament, Guvern și instituțiile statului, am putea reinstaura Monarhia. Adică niciodată.

Ne rămân gesturile teatrale, extreme, de protest. Umorul, geniul și inventivitatea românească, capacitatea inepuizabilă a românului de a face bășcălie de politicianul român. De a-i arăta că, chiar dacă ne mănâncă viețile, nu a reușit să ne prostească.

În așteptarea miracolului național, până va apărea o opțiune, o schimbare, ne resemnăm mioritic-ortodox, muncim pe-afară, oftăm după țară și familie, ne creștem copii, îi înjurăm pe politicieni și, mai ales, ne rugăm la Dumnezeu să ne ajute.

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *