Milostenia – cum o înțeleg eu

Trăim într-o lume tot mai ciudată și mai contradictorie. Extreme de tot felul ne înconjoară. Săraci care n-au după ce să bea apă, trăiesc alături de bogați care nu pot cheltui în 10 generații ce au strâns. Oameni care nu au un acoperiș deasupra capului – sau mulți care trăiesc în condiții mizere, fără utilități (apă curentă, curent electric, canalizare), și alții care au case peste case, inclusiv în străinătate.

Acces la tehnologie, internet, informație versus lampă cu petrol. Medicină de ultimă generație la Viena sau în Turcia, versus dispensare și clinici care nu au în dotare nici apă oxigenată.

Iar noi, cei ce am avut soarta bună (până acum !) de a trăi deasupra liniei ce desparte săracii de bogați, ne-am creat bariere mentale, filtre ale percepței care îi fac invizibili pentru noi, pe defavorizații sorții. Ne place să trăim în bula noastră de bunăstare, în iluzia că viața este bună și confortabilă. Când ne gândim la sărăcie, la oamenii amărâți, o facem cu condescendență, ca și cum undeva, ar fi vina lor că se află în starea asta. Și totul pentru a nu ne simți responsabili să facem ceva, să-i ajutăm cu ce putem. Sunt adevăruri neplăcute, asupra cărora nu zăbovim, căci ne scot din zona noastră de confort, de respect de sine.

Iar dacă ajutăm, avem pretenția ca cei ajutați să cadă în genunchi, mulțumind cu lacrimi în ochi pentru frimiturile aruncate de noi. Sau, cel puțin, să își schimbe brusc viața, modul de a fi, sau măcar de a renunța la viciile în care se refugiază din fața mizeriei lor cotidiene. Iar dacă nu o fac, înseamnă că nu merită bunătatea și ajutorul nostru, și avem sentimentul inutilității actului caritabil, pe care îl vedem lipsit de sens, ca o picătură aruncată într-un ocean.

Așa să fie oare ?

Am meditat mult asupra resorturilor interioare care mă fac să duc mâna la portofel când întâlnesc un cerșetor pe stradă. Da, știu că unii sunt puși acolo și exploatați de alții, care le iau banii. Știu că cerșetoria, apelarea la mila publicului este o artă în sine, că unii au dezvoltat adevărate tehnici și știu exact cum să își ”vândă marfa” aranjând totul, de la îmbrăcăminte la text și atitudine, pe tipuri de public-țintă. Da, știu că unii beau banii primiți, sau îi cheltuie aiurea. Sau cerșesc prefăcându-se săraci sau bolnavi, când în realitate ei nu sunt. Dar cine sunt eu, să îi judec ? Oare aș prefera să fiu în locul lor,  cu toate aceste tehnici sau paleative ?! Sunt ei mai fericiți decât mine ? Cu siguranță că nu !

Milostenia este o însușire spirituală. Este un atribut al sufletului superior ce trece dincolo de raționamentele meschine de genul: dacă dau eu, îmi va da și Dumnezeu mie; sau dau pomană ca să adun puncte bonus în Ceruri (iertare de păcate, etc.).

Cel cu adevărat milostiv va da pomană  fiind conștient de toate aceste adevăruri expuse mai sus, însă nu cu acest mobil (scop) la baza intenției sale de a da de pomană. Va da din prea-plinul inimii sale, la fel cum un om fericit vrea în mod spontan să împărtășească fericirea sa, celor din jur, poate mai puțin fericiți ca el. Este o tendință naturală, firească, a celui ce are suficient. Dar oare avem suficient ? Trăim într-o societate ce încurajează competitivitatea, dorința de mai mult, iar prin aceasta implicit creează o stare continuă de frustrare, de insatisfacție chiar a celor care au mai mult decât le trebuie pentru necesitățile proprii. Nu avem niciodată suficient, căci tragem cu coada ochiului la cel de lângă noi, care pare să aibă mai mult. Și astfel, se cuibărește în noi demonul avariției, al acumulării de avere, care ne face să simțim că nu avem niciodată suficient, și de aici și concluzia că nu ne putem dispensa de nimic în mod gratuit, căci asta ar însemna un regres, și implicit o acutizare a sentimentului de a nu avea suficient.

Uităm mai mereu cât de puțin ne trebuie în realitate, cât de simple și de ușor de satisfăcut sunt nevoile noastre esențiale. Se spune că cel ce este sărac în dorințe, este bogat în mulțumiri. Și astfel, în mod paradoxal, deși avem suficient, suntem tot mai nemulțumiți, căci dorințele noastre cresc exponențial. O casă mai mare, o mașină mai nouă și mai bună, o vacanță mai exotică și mai scumpă, haine de firmă, mai luxoase decât cele pe care le avem. Iar șirul falselor necesități crește neâncetat, într-o spirală a nebuniei acumulării ce nu are nici un sfârșit.

Unde să își găsească atunci milostenia locul în viețile noastre !?

A deveni cu adevărat milostiv este un adevărat test de maturitate spirituală, ce face dovada unei înțelegeri superioare a locului corect pe care îl are în viață munca, averea, bunăstarea, care nu mai devin scopuri în sine, ci doar rezultatele firești ale unei vieți corect trăite, fără vicii.

Departe de mine gândul de a cădea în cealaltă extremă, în îmbrățișarea unei vieți excesiv de simple, a unei sărăcii franciscane. Este normal să aduni surplusul a ceea ce câștigi, a-ți face rezerve pentru zile mai proaste, un fond de urgență pentru probleme de sănătate, etc. Este normal și înțelept să te pui la adăpost de imprevizibil, însă nu trebuie să faci un scop din asta. Acumularea vine ca un efect normal, natural, al muncii – într-o lume normală. Evident, a spune chestia asta într-o țară unde peste jumătate din oameni trăiesc la limita sărăciei, poate părea ciudat. Dar hei, este perspectiva mea, vă amintiți !? A celui pe care soarta favorabilă l-a adus deasupra liniei. Și gândurile mele se adresează celor asemenea mie.

Așa că atunci când veți întâlni un cerșetor pe stradă, nu mai dați pomană cu inima strânsă, dintr-un sentiment al datoriei religioase, sau din calcul meschin. Analizați-vă intenția. Dacă vă simțiți fericit cu viața voastră, mai norocos decât nenorocitul ce vă cere ajutorul, atunci dați cât puteți, dar dați din toată inima, așa cum împărtășiți cuiva drag o veste bună, un motiv de bucurie. Dați din ceea ce vă prisosește, dați bănuțul cel mic căruia nu îi veți simți lipsa, pe care l-ați și uitat în următoarele 5 minute.

Și dați doar atunci când simțiți spontan acel imbold interior, de a da. Acea intuiție de tip superior, care vă certifică că     DA, acel om are cu adevărat nevoie și DA, voi sunteți instrumentul, mijlocul prin care i se dă. Uneori se vor produce adevărate miracole, veți ști exact în mod intuitiv și CÂT, sau CE este necesar să dați. Dar ce este mai important este faptul că milostenia va fi semnul unei corecte raportări la bani și acumulările materiale.

A fi milostiv nu înseamnă neapărat să dai bani sau mâncare de pomană. Înseamnă să ai inima deschisă și să oferi gratis, fără răsplată, ceva, celor care au nevoie. O vorbă bună, un ajutor de orice fel (poate chiar un mutat de mobilă sau împrumutat ceva, vizitat un prieten în spital, sau la pușcărie). Mulți vor percepe această disponibilitate a ta ca pe o slăbiciune, pe care se vor grăbi să o exploateze ( cu alte cuvinte, te vor lua de fraier). Nimic special în asta, poate mulți cerșetori (sărmanii !) cred același lucru despre cei ce le oferă milostenie. Totul este să nu te lași copleșit de cei ce s-au învățat să trăiască ”ajutați” de alții, ca treaba asta să nu îți dea viața, profesia, familia peste cap. Să găsești, cu ajutorul intuiției, un echilibru între toate, să știi când și ce să oferi. Căci odată depășit handicapul atașamentului de bunuri și al sentimentului exacerbat al proprietății, vacea intuiției va deveni mult mai puternică și mai clară.

Merită să îți faci o analiză lucidă a vieții tale și să te întrebi: CÂȚI OAMENI AM AJUTAT SAU AJUT DEZINTERESAT, CU ADEVĂRAT !? Pentru mine, acesta este adevăratul etalon al spiritualității: nu stările, nu inițierile, nu poziția de lider în cadrul unei școli spirituale. Tu când ai ajutat cu adevărat pe cineva, ultima oară !?

Închei această cugetare cu un citat despre daruri din lucrarea Profetul, de Khalil Gibran:

„Nu dați decât puțin, când dați din ce-i al vostru.
Numai dând din voi înșivă, dați cu adevărat.
Pentru că, spuneți-mi, ce-s averile voastre decât niște lucruri pe care le păstrați cu strășnicie, crezând că mâine veți avea nevoie de ele?
Iar mâine, ce-i va aduce ziua de mâine câinelui prevăzător foarte, ascunzând oasele în nisipul mișcător, în timp ce-i urmează pe pelerini către orașul sfânt?
Și ce este frica de sărăcie, dacă nu sărăcia însăși?
Iar groaza de sete, în preajma fântânilor pline, nu-i oare setea cea mai nestinsă?

Sunt unii care dau puțin din belșugul pe care îl au și aceasta pentru a li se recunoaște dărnicia, însă acea dorință ascunsă umilește darul făcut.
Sunt, apoi, alții care, puțin având, dau totul.
Aceștia cred în viață și în mărinimia vieții, iar sacul lor niciodată nu-i gol.
Ei sunt cei ce dau cu bucurie, iar bucuria le este răsplata cea mare.
Dar sunt și din cei ce dau cu durere și doar durerea rămâne botezul acestora.
În sfârșit, sunt cei ce dau fără a simți nici durere, nici bucurie, necunoscându-și virtuțile.
Ei sunt asemenea mirtului din vale, care își răspândește parfumul în spațiu.
Prin mâinile unor asemenea făpturi vorbește Dumnezeu și dindărătul ochilor acestora El surâde Pământului.

E bine să dai când ți se cere, dar și mai bine fără să ți se ceară, din înțelegere.
Iar pentru cei dornici să dea, a-i căuta pe necăjiți este o bucurie mai mare decât darul însuși.
Fiindcă, se află, oare, vreun lucru pe care să ți-l refuzi?
O, desigur, tot ceea ce îți aparține va fi dăruit într-o zi,
Deci, dă acum, în anotimpul dărniciei tale, iar nu în cel al moștenitorilor tăi.

Deseori spuneți: „Am să dau, dar numai acelora care merită.”
Pomii din livezile voastre nu spun, însă, astfel și nici turmele din imașuri.
Ele dau ca să poată trăi, fiindcă a păstra înseamnă a pieri.
Desigur, cel care-și merită zilele și nopțile, merită totul și din partea voastră.
Iar cel care a meritat să bea din oceanul vieții, are tot dreptul să-și umple cupa și din micul vostru pârâu.

Există oare merit mai mare decât acel ce stă în curajul și încrederea de a primi milostenie?
Și cine vă credeți voi, pentru ca oamenii să-și sfâșâie pieptul și să lepede orgoliul, ca să le puteți vedea meritele și mândria terfelită?
Luați aminte, ca mai întâi voi să meritați a fi dăruitorul și instrumentul dărniciei,
Pentru că, înt-adevăr, viața e cea care dă viață, în timp ce voi, care vă socotiți binefăcători, nu sunteți decât martorii acesteia.

Iar voi care primiți – și cu toții primiți! – nu vă luați povara vreunei recunoștințe spre a nu vă pune de bunăvoie un jug vouă și celor ce dăruie.
Înălțați-vă, mai degrabă cu cel care dă, primindu-i darurile ca pe niște aripi,
Fiindcă, a ține prea mult seama de datoriile voastre, înseamnă a vă îndoi de generozitatea dăruitorului, care are pământul mărinimos drept mamă și a cărui tată însuși Creatorul este.”

 

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *