Dumnezeu ?! Unde, cum, când !?

Sunt unii oameni sceptici din fire, care întreabă: cum poți să CREZI în Dumnezeu, în ceva, în Cineva pe care nu L-a văzut nimeni ? Este o întrebare aparent dificilă, la care teologii răspund cu citate din diferite scripturi – care de care mai criptice și mai absconse. La aceeași întrebare, filosofii răspund lansându-se în demonstrații complicate, apelînd la concepte și raționamente ce par fără legătură cu existența celui ce a lansat întrebarea.

Deci, l-a văzut cineva pe Dumnezeu ? Unde este ? Este El o Persoană sau o Întreită personalitate, cum îl descriu creștinii ? Este un zeu antic al evreilor, capriciosul și răzbunătorul Yehova, sau un Dumnezeu al iubirii, al unei iubiri ciudate, căci cine și-ar trimite Fiul să moară pentru niște prăpădite de creaturi de lut – fie ele și cu suflu de viață ? O fi oare Dumnezeu ascuns printre milioanele de zeități hinduse, care mai de care mai adorată de indieni ? Sau Dumnezeul Islamului – Alah, este cel adevărat ? Lucrurile devin și mai complicate când pășim pe tărâmul budhismului, unde Dumnezeu nu este o Persoană, o Individualitate cu Atribute. În budhism, așa cum l-am înțeles eu, cel puțin, până acum, conceptul de Dumnezeu ca Ființă Supremă, Creatorul a toate câte sunt, din care toate au ieșit către existență și în care toate se vor întoarce, la Sfârșitul Timpurilor, în Non-Existență, este Vidul. Lipsit de atribute (căci l-ar limita, definindu-l), dar totuși plin de toate potențialitățile.

Enumerâd toate aceste posibilități, toate aceste opțiuni de a defini Divinitatea, nu doresc să lansez propria mea versiune, nici să aleg vreuna din cele enumerate.

Dacă ar fi să tragem o concluzie din multitudinea de variante ale Divinității – așa cum apare ea în conceptele și credințele pământenilor, ar fi aceea că ceva există. O forță superioară, necunoscută, ce guvernează universul, stabilind legile acestuia, de la cele fizice și până la cele spirituale.

A pretinde însă să percepi cu ochii fizici o astfel de Ființă este o pretenție exagerată, copilărească chiar. Pentru mine, dovada supremă a existenței lui Dumnezeu este însăși… existența mea.

Privind retrospectiv evenimentele din viața mea, înlănțuirea lor aparent aleatorie, modul în care am intrat în contact cu anumiți oameni, trăind anumite situații, evenimente, faptul că sunt aici și acum – în toată această înlănțuire regăsesc o Mână a Destinului, o ghidare pe care o atribui Divinității, oricum s-ar numi ea. Privind în ansamblu povestea vieții mele, regăsesc în ea o enormă iubire a lui Dumnezeu pentru mine – în modul în care mi-a ordonat lecțiile de viață – chiar și pe cele dureroase.

Dumnezeul meu este unul enigmatic, care își face simțită prezența prin semne. Care îmi trimite mesaje, lecții și învățăminte prin evenimentele și situațiile pe care mi le scoate în cale. El mă maturizează, mă duce pe un drum numai de El știut, mă învață legile Lui fără cărți sau profesori, direct prin experiențele pe care mi le oferă. Ce pot spune despre El ? Că este cu mult peste puterea noastră limitată de a-L defini. Și că are toată Eternitatea la dispoziție să  ne ducă unde vrea El. Pe fiecare dintre noi. Căci cel cu adevărat mare, este mare și în micile amănunte, așa cum suntem noi, pe scena Existenței.

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *