Cum se mai fură – episodul 1: cardurile

Îmi propusesem să aduc la cunoștința publicului unele metode criminale pe care le aflu datorită profesiei mele, fie de la victime, fie de la făptași sau polițiști, în ideea că este bine ca oamenii să afle și să se ferească, căci sunt convins nu fac nici un rău societății dezvăluindu-le, căci cei care săvârșesc astfel de infracțiuni le cunosc deja.

Recunosc însă că am în mine fiorul acela justițiar al Robin Hood-ului modern, și nu pot condamna cu suficientă convingere anumite categorii de infracțiuni economice, cum ar fi furturile din bancomate, cele cu carduri de credit, furturile de energie electrică, gaze sau chiar evaziunea fiscală, în condițiile în care așa-zișii păgubiți fură legal de la noi toți, fără să îi tragă nimeni la răspundere. În fine, asta este o chestiune de etică erodată de realitatea… discutabilă pe care o trăim cu toții.

Cel mai amuzat (și încântat, în sinea mea !) sunt de performanțele și ingeniozitatea conaționalilor noștri, care dau dovadă de istețimea unor coțofene când vine vorba să scoată banii din diverite recipiente securizate, fie că le zice bancomate, carduri sau buzunarele altora.

Recent, un șuț cu experiență internațională îmi povestea despre performanțele fraților noștrii moldoveni (și nu numai !) care au determinat schimbarea aproape în totalitate a învechitelor bancomate din Germania. Metoda lor se numește ”furculița”. În ce constă: se ia un card de credit (de preferință al altuia), se introduce în bancomat (fără să se cunoască pin-ul). Și se tastează suma. După tastarea sumei, bancomatul (de tip vechi !) numără banii și îi aduce cu o mică clemă, în interiorul aparatului, deasupra fantei de eliberare, el fiind programat să elibereze banii după introducerea pin-ului. Numai că bravii noștri haiduci extrag fondurile europene direct, introducând o banală furculiță prin fantă și deblocând clema care ține banii, fără pin. Cam la fel fac și politicienii noștrii: lansează programele europene, extrag banii europeni cu furculița promisiunilor, fără a mai introduce pin-ul finalizării proiectelor 🙂

O altă metodă încă destul de folosită este cea a elasticului denumită în ”nobila” meserie de hoț, drept ”trasul cu ața”. Necesită dexteritate. Se bagă un elastic/ață în fanta pe care sunt eliberați banii, și se fixează astfel încât să nu lase banii să coboare, după tastarea pin-ului. Astfel, fraierii care folosesc aparatul se trezesc că primesc chitanța ce atestă operațiunea, ba chiar și bine-cunoscutul ”vă mulțumim că ați apelat la serviciile noastre, vă mai așteptăm”, însă banii, nema. După bani vine hoțul, imediat după ce a plecat respectivul păgubit, și îi scoate cu tot cu ață.

O metodă mult mai elaborată mi s-a părut cea cu furtul din supermarket. Acolo e muncă de specialiști, în echipă. Deci, se alege un supermarket mare, cu cât mai mare și mai aglomerat, cu atât mai bine. Specialistul se duce spre ora închiderii și se ascunde în magazin, rămânând peste noapte închis acolo. În toiul nopții, ieșe ușurel din ascunziș, blochează cu ”mijloace specifice” meseriei sale sistemele de alarmă (ex. unii senzori îi șpreiază cu șprai care îngheață senzorul, etc.) și apoi ”lucrează” POS-urile (point of sale), acele dispozitive micuțe pe unde tragi cardul, bagi pin-ul și gata plata la casierie. Adică: le desface, le pune câte un cip care înregistrează datele cardurilor ce vor fi trecute prin ele, și eventual montează o cameră miniaturală cu baterie și card de memorie, care are vedere spre tastatura POS-ului (pentru pin-uri). Apoi, se ascunde și a doua zi ieșe neobservat. După câteva zile, revine în magazin în același mod și își recuperează sculele. La o singură astfel de ”expediție” un hoț priceput poate recupera datele câtorva mii de carduri de credit cu toate informațiile necesare extragerii banilor.

Ei, și acum vine partea interesantă. Ai cardul clonat, ai pin-ul, dar ce te faci cu camerele de la bancomate ? Păi, fie faci plăți on-line și cumperi chestii pe nume fictive, etc., fie le plasezi mai departe la ”săgeți” care fac treaba periculoasă, adică rămân cu moacele pe camerele de supraveghere. De obicei, pentru scoaterea banilor, ”săgețile” își iau un comision cam de 10-20% din suma retrasă. Și-aici încep legendele. Cea mai interesantă mi s-a părut legenda cardului ”fără limită de retragere”. Cică un astfel de hoț a clonat un card fără limită de sumă. A scos odată 1.200.000 de euro și s-a speriat să-l mai folosească. Așa că l-a plasat la altul, care a mai scos și el 700.000 euro și l-a dat mai departe. Și tot așa. Când au fost prinși, ultimii utilizatori ai cardului respectiv scoseseră 400.000 euro, cardul respectiv devenind deja un legendar ”corn al abundenței” modern printre hoții de profil. Legenda urbană mai sus povestită, dacă este adevărată, confirmă o afirmație curioasă a lui Gregg Braden, celebrul autor de crți anti-sistem, care povestește că pentru a-i fi cumpărată tăcerea, emisarii anumitor lideri ai ocultei mondiale i-au propus mai multe privilegii exorbitante, printre care se enumerea și un card de credit… fără limită de sumă la retrageri (adică puteai cheltui cu el oricât de mult doreai). Povestea respectivă mi s-a părut o născocire… până am auzit povestea cardului fantastic din lumea hoților.

În fine, poate că par prea admirativ sau sedus de isprăvile respective, însă am și o motivație. Din punctul meu de vedere este bine că sistemul bancar are probleme de securitate cu mijloacele de plată electronice. Căci acest lucru împiedică răspândirea lor în detrimentul banilor cash. Oamenii pățiți se vor gândi de două ori, la siguranța banilor lor, când va veni vorba de carduri de credit, ceea ce este un lucru bun, căci cardurile reprezintă atât un instrument de control al populației (prin controlul mișcării banilor) cât și un instrument de îndatorare.

Cam atât pentru azi, mai povestim și mâine…

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *