Spaima de a nu uita

Te-ai așezat vreodată în fața întinderii albe, imaculate, a spațiului de scris, fără gânduri, fără altă tendință sau intenție decât aceea de a scrie, fără să ai idee despre ce urmează să scrii ? Este un proces spontan, asemănător creației poveștilor de la gura sobei, în care nici măcar povestitorul nu știe unde îl va duce frâul liber dat imaginației.

Așa că aștept la copca creației, precum un eschimos cu harponul strâns în mâini, gata de vânătoare pe nemărginita întindere a oceanului înghețat al minții mele,  întrebându-mă înfrigurat ce balaur, ce focă sau dragon va ieși de-acolo la suprafață, să soarbă aerul proaspăt al Existenței ?

Vânătoarea de fantasme este un exercițiu necesar pentru eschimosul din mine, care nu poate trăi în Realitatea dură, înghețată a lumii, fără să se hrănească periodic cu fanteziile proprii, sau ale altora. Nu întâmplător, ”devorăm” romane, filme, ficțiune cu o poftă ce este egală cu cea a necesității de evadare din cotidian.

Uneori din adâncuri ies creaturi plăcute, lucruri și ființe adorabile, pe care le prezentăm lumii cu mândrie, considerând că ne reprezintă. Însă alteori adâncurile clocotesc iar din haos se ridică lucruri ce nici măcar nu pot fi definite ca monstruoase. Cele mai terifiante sunt cele ce nici măcar nu au contact sau reprezentare în realitatea noastră finită. Idei și concepte abstracte ce fascinează și totodată îngrozesc, prin lipsa lor de umanitate.

A aduce în sfera exprimării astfel de ideații poate fi un lucru dificil, asemănător prinderii cu plasa sau cu lasoul a unei creaturi informe, extraterestre.

Să dau un exemplu care mă bântuia zilele acestea și care nu poate fi recepționat de către cititor decât printr-un examen propriu al propriei persoane, printr-o sondare a propriei memorii, care să reproducă în cititor ce vreau să transmit.

Întrebare ție, cititorule: încearcă să îți amintești: care este prima ta amintire ca persoană conștientă !? Închide ochii și pornește pe cărările memoriei. Cât de departe poți ajunge în trecutul tău, și ce anume îți condiționează accesul la amintire ? Unde te-ai oprit ? E o amintire plăcută, sau dureroasă ? Ce anume ți-a fixat-o ? Încearcă să simți cum erai atunci ca persoană/personalitate/exprimare/experiență/inteligență. Aveai deja structurat nucleul personalității ? Cât de diferit erai de cel de acum ?

Memoria este ca o ușă către trecut. Pe măsură ce luminezi încăperile ei, revin detalii și amintiri pe care le credeai complet uitate. Prin asociere, revin chipuri, evenimente, povești și amănunte pe care în existența noastră actuală le ignorăm, deși ele sunt parte din noi, din edificiul personalității noastre. Pentru mine, șocul constă în capacitatea noastră de a merge mai departe prin viață, veseli și inconștienți, într-o deplină uitare a tot și a toate, fără să resimțim aceste pierderi. Este un sentiment teribil, îngrozitor, de nesuportat. Uitarea. Incapacitatea de a nu putea menține toate detaliile trecutului, prezente în conștiință. Sunt îngrozit de faptul că umblu prin lume precum tipul din filmul Ghajini, care nu își putea aminti mai mult de ultimele 15 minute din viața lui, și încerca să descopere criminalul tatuându-și informațiile noi pe piele, pentru a avea un element de continuitate. Mă simt oribil de amputat. Amputat de memorie, de continuitatea existenței proprii. Poate de aceea există atât de mulți oameni care trăiesc la voia întâmplării, vieți banale, repetitive ? Ei, te-ai trezit ? Urlă ceva în interiorul tău, fără oprire ? E spaima de a nu uita din nou.

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *