La pas prin București

 Îmi place să las mașina parcată în centru și chiar dacă am treabă la oarece distanță, să o iau la pas pe străduțe, să rătăcesc agale printre clădirile vechi ce dau atâta farmec orașului.
În drumurile mele, sunt strivit de vechimea zidurilor, de conștientizarea faptului că ele au supraviețuit existenței lumești a unor generații întregi de oameni care le-au ridicat, le-au locuit, au trăit și iubit între ele, și că mai mult ca sigur vor rămâne pe aceleași locuri și după ce eu nu voi mai fi.
Și mă opresc uneori și intru în vorbă cu bătrâni ce se nimeresc să iasă din astfel de blocuri vechi. Sau cu vânzători sau angajați în vârstă ai unor firme vechi. De exemplu, frizerii ascunse la parterul unor venerabile clădiri, rămase cu aceeași firmă – și angajați – de pe vremea comunismului. Am mai găsit în spate la Sfânta Vineri, pe linia de tramvai, o Croitorie cu un croitor bătrân (cred că avea 90 de ani), care lucra în acel loc de la vârsta de 16 ani (fusese calfă la vechiul croitor, predecesorul lui).

Oamenii se deschid în fața mea ca niște cărți. Parcă așteptau ca cineva să se intereseze, să-i întrebe, să le afle poveștile, istoriile, trecutul. Bucureștiul lor este un București magic, în care imaginația plăsmuiește din amintiri vechi drame, personaje și istorii demult uitate. Uneori mă opresc astfel și ascult fermecat poveștile captivante ale acestor oameni, întâlniți întâmplător. Iar ei povestesc și povestesc, cu orele. Uneori nici nu mai ajung la destinația pe care mi-o propusesem: o registratură, un ghișeu. Dar ce contează, e și mâine o zi cu program de lucru, nu-i așa ?
M-aș bucura dacă aș putea găsi o modalitate de a împărătăși publicului aceste istorii, poveștile caselor, conacelor, clădirilor pe lângă care bucureșteanul trece alert, cu capul băgat adânc între umeri, presat de problemele sale urgente.

10898315_10205363751910721_4200316728225679920_n

Și mai sunt multe case misterioase, închise de când le cunosc. Cu geamuri sparte sau mate, misterioase în tăcerea lor. Nu ai pe cine să întrebi, de la cine să afli istoria lor. Ele sunt acolo, străbătând mute timpul, precum niște fantome ale trecutului pe care nu le mai bagă nimeni în seamă. Parcă nimeni nu știe ale cui sunt, cine sunt proprietarii. Dacă te interesezi la primărie (și am făcut-o, pentru un client), afli că există o listă obscură, cu un conținut incert, a imobilelor părăsite, abandonate sau rămase fără stăpân, care au intrat de drept, din lipsă de moștenitori, în patrimoniul Statului, respectiv al Municipalității. Dar clădirile fantomatice goale, acești regi majestuoși ai orașului, se încăpățânează să ignore furnicile mărunte numite oameni – ce mișună pe lângă ele, indiferente la regulile sau pretențiile de proprietate ale acestora.
Pentru mine, farmecul Bucureștiului constă în misterul acestor clădiri. Al stilului lor arhitectural, al frumuseții unor fațade degradate, mult prea bogate pentru epoca noastră. Ele vorbesc despre bunul gust, armonia și dragostea de frumos a unei generații demult dispărute, care le-a construit și iubit. Aceste case vechi transmit post mortem ceva din personalitatea, din felul de-a fi al vechiului proprietar.
Așa se face că de multe ori zăbovesc visător, mângâind cu privirea armoniile ascunse în planurile, în fațada unei case, a câte unui acoperiș sau stucaturi scorojite, încercând să ghicesc povestea ascunsă, uitată, a acelei clădiri.
Am avut uneori norocul să vizitez și interioarele unor astfel de case boierești. Am înțeles atunci că înălțimea camerelor este nu un moft costisitor iarna (căci se încălzesc mai greu), ci o necesitate spirituală a vechiului proprietar – care se simțea incapabil să trăiască în vizuinile noastre scunde, numite ”apartamente”. În astfel de camere înalte, te poți bucura de aer, de soarele ce intră pe ferestrele înalte, uneori vitrate. În astfel de camere spațioase, lumina cade lung în unghiuri imposibile pentru un apartament scund. Pentru astfel de camere există candelabrele, ale căror palide imitații, denumite lustre – pe care le folosim noi, le aveau pe vremuri doar servitorii, în cămăruțele lor.
Decăderea noastră, decăderea omului modern, se reflectă în micimea spațiilor în care locuim – față de înaintașii noștri – mă refer desigur la cei din clasa de mijloc !
Ce mă doare cel mai tare este faptul că uneori, niște gângănii negre, cu aparențe umane, pun stăpânire pe acești coloși ai vremurilor apuse aciuindu-se, distrugând, murdărind cu micimea lor tribală, frumusețea acestor anahoreți ai orașului.
Nimic nu este mai neplăcut decât să descoperi că acolo unde odinioară era doar tăcerea reverențioasă în amintirea vechilor proprietari – care au construit și au lăsat o părticică din ei între acele ziduri, în acele clădiri se instalează cu tupeu familioane de țigani care ard iarna, din lipsă de lemne mobila, parchetul și lemnăria casei, devalizează tocurile și tâmplăria ușilor și ferestrelor, sinistrând memoria nobilă a casei, aruncând-o în mizerie și distrugere.

Și plec mai departe, trist gândindu-mă cum s-or răsuci în morminte ctitorii acestor minunății de case, la vederea degradării lente a moștenirii lor sub asaltul naționalităților… înlocuitoare.
loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *