Să nu pierdem ziua botezului Domnului

boboteaza la Domnita Balasa
Prin modul în care Dumnezeu a orânduit astăzi lucrurile, prin aparenta serie de ”întâmplări” care m-au făcut să mă pomenesc azi în biserica ctitorită de Domnița Bălașa (aflată lângă Curtea de Apel București), taman la timp să primesc binecuvântarea și stropirea cu agheasmă, am înțeles că Dumnezeu veghează asupra tuturor și are grijă ca nici chiar avocații – plini de greșeli și păcate, să nu rateze șansa apropierii de Hristos.
Scriu aceste lucruri ca o meditație asupra momentului Botezului Domnului Iisus Hristos atât pentru mine cât și pentru alții asemenea mie, prinși în vâltoarea nevoilor și problemelor personale, prea preocupați să mai dea atenție unor astfel de momente.
Istoricește vorbind, cu peste 2000 de ani în urmă, Iisus Hristos era botezat de către Ioan Botezătorul în apele Iordanului, fiind recunoscut de către acesta drept cel care va boteza ”Cu Duh Sfânt și cu foc”. Spiritual vorbind, în ziua de Bobotează, credinciosul ce este stropit cu agheazmă repetă simbolic (imitatio Cristi) gestul Mântuitorului de a fi botezat. Botezul de Bobotează semnifică momentul deschiderii Cerurilor și pogorârii Duhului Sfânt asupra celui botezat. Prin acest gest de primire al agheasmei, al apei sfințite prin Botezul Domnului, ne facem părtași/martori la momentul botezului Domnului, slujba de Bobotează având darul de a anihila spațiul și timpul și de a actualiza aici și acum, trăirea momentului de acum 2000 de ani. Prin sacralitatea actului stropirii cu agheazmă, retrăim momentul magic al botezului Domnului, primim alături de El și noi, după puteri, Duhul Sfânt.

Știu că sunt mulți care critică ”pupătorii” de icoane și moaște la astfel de momente solemne, punând în discuție ”igiena” gestului de a pune gura (și eventual de a lua microbi) acolo unde au mai pus-o sute sau mii de oameni.
Pentru mine, sărutarea Icoanei, a Crucii și chiar a mâinii preotului sunt semne de evlavie, de apropiere pioasă, smerită, față de simbolurile Mântuirii. Gestul sărutului este un gest de iubire, de atingere pioasă în singurul mod în care poți atinge fizic corespondentul fizic al idealului nevăzut.
Similar, în India există aceeași discuție despre brahmanii care își recită mantrele în fluviul Gange, considerat de ei sfânt, în locuri în apropierea cărora se ard și se aruncă în aceeași apă morții (cenușa lor) uneori parțial carbonizați. Credincioșii hinduși sorb cu pioșenie din apa mâloasă și murdară a fluviului, pe care o consideră pură și sfântă datorită prezenței zeității în apele Gangelui. Și culmea e că fac asta de ani de zile, și nu se îmbolnăvesc !
Similar, în creștinism are loc o transsubstanțializare și în cazul anafurei și vinului, care prin consacrare pierd calitățile lor obișnuite (de pâine și vin) și devin pentru credincios – Trupul și Sângele Mântuitorului, cu care se împărtășesc prin Hristos, de harul acestuia.
Reactualizarea acestor momente, trăirea la unison cu întreaga creștinătate a tainelor Bisericii lui Hristos – sunt ceea ce ne păstrează mlădițe, mădulare vii din trupul pământesc al lui Hristos, care este Biserica Lui.
Credința, acest ingredient esențial, împreună cu înțelegerea semnificației acestor taine ale Bisericii, este cea care ne dă acces la acest fel de experiențe religioase, pe care știința nu a ajuns încă să le cuantifice sau să le explice.

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *