Justiția – ieri și azi

Anii `50, București, Calea Victoriei. Scrâșnet de frâne, o Volga neagră oprește la trotuar, din ea sar sprinten trei indivizi sobri, în geci de piele neagră, care înhață un cetățean îmbrăcat la costum, cu pălărie, îl bulucesc în mașină între ei, iar mașina demarează în trombă.
Lumea din jur, panicată pentru o clipă, își vede de drum un minut mai târziu, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, dornică să uite să uite scena de coșmar.
În vremea asta, o soție oarecare, așteaptă un soț oarecare cu masa pregătită. Mâncarea se răcește, soția devine neliniștită. Dă câteva telefoane, nimeni nu știe nimic, iar seara se lasă apăsătoare.
Nimic deosebit. A mai dispărut un cetățean al bravei și victorioasei Republici Populare Române, ca atâția mulți alții. Ridicat de pe stradă, sau de acasă, ca și cum un vultur s-a prăbușit din înălțimi pe pământ, pentru o clipă, peste victima-i inocentă și neștiutoare, dispărând apoi cu prada în gheare.
În vremea asta…
În vremea asta, cetățeanul nostru, fără nume sau alte detalii personale, care oricum nu interesează pe nimeni și cu atât mai mult povestea noastră, șade înghesuit pe bancheta din spate a Volgăi, între doi dintre cerberii săi. Aceștia, impasibili, refuză orice dialog, nu îi oferă nici un fel de detalii despre destinația sau motivul reținerii.
Mașina intră vijelios în curtea unei clădiri, iar cetățeanul este predat altor indivizi care îl introduc într-o cameră mică și întunecoasă. Ușa se închide în urma cetățeanului cu sunet de zăvor tras. În cameră se află două scaune, un birou și o lampă. Cetățeanul simte că îi fuge pământul de sub picioare. Prea agitat să se așeze, măsoară în lung și în lat încăperea. După jumătate de oră de așteptare, își pierde răbdarea. Bate în ușă, încearcă clanța ușii. Închisă. Demoralizat, se lasă în final pe un scaun.
După 4 ore, ușa se deschide și 2 indivizi întră în încăpere. Unul rămâne lângă ușă, celălalt se așează în fața cetățeanului, la birou. Lampa îi bate în ochi cetățeanului, care nu vede prea bine chipul interlocutorului său. Cu voce tremurândă, cere un pahar de apă. Cererea sa este ignorată. Cu un gest tacticos, individul așezat la masă scoate dintr-o mapă o coală albă de hârtie și un stilou, pe care le depune în fața cetățeanului, pe masă și îi adresează un singur cuvânt, poruncitor:
– SCRIE !
– Ce să scriu !?
– SCRIE !
– Despre ce ?
– Las că știi tu ! – îi răspunde individul, care deja se îndreaptă către ușă, cu colegul său.
– Ne întoarcem peste jumătate de oră. Dacă vrei să îți mai vezi familia, scrie tot, nu ne ascunde nimic. Știm deja totul. Ceilalți au mărturisit. Dacă mai ai nevoie de încă o coală de hârtie, bate în ușă și ti se va aduce – îi mai aruncă peste umăr individul, înainte să iasă pe ușă.
Nimic nu este mai eficient în anchetă decât așteptarea, frământarea, întrebările fără răspuns, urmate de examenul de conștiință propriu, în fața colii albe de hârtie, gata să-ți primească confesiunea.
 
Stop cadru !
 
În acest moment, rog cititorul să își imagineze chipul cetățeanului respectiv. Perplexitate, stupefacție, șoc, uluire ? Sau revoltă, furie, urmate de groază ?
Astăzi, în 2015, vă pot spune că ”cetățenii europeni” ai României au parte cam de aceleași tratamente, doar că abuzul este frumos înfășat în ”drepturi”, căci marmota carpatină a învățat între timp să învelească în staniolul european ciocolata Justiției…
loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *