Feed on
Posts
Comments
 Am revenit cu partea a III-a a eseului despre combaterea Noii Ordini Mondiale, unde voi trata chestiunea mecanismelor prin care oligarhia iudeo-masonică aruncă într-o formă elaborată de sclavie modernă atât individul cât și statele întregii lumi prin procedeul cămătăresc al îndatorării.
Din această perspectivă, este evident că nu putem vorbi despre o reală combatere a Noii Ordini Mondiale fără a dejuca planurile de îndatorare globală a Umanității în fața stăpânilor din umbră ai finanței mondiale.

Scopul nemărturisit al ocultei planetare este acela de a realiza un control total asupra lumii  călcând în picioare libertățile individuale și colective. În realizarea acestui scop, banii joacă un rol esențial. Căci în zilele noastre banii reprezintă nu doar putere economică dar și independență în fața condiționărilor de tot felul, posibilitatea efectuării unor alegeri.
Noua Ordine Mondială nu se poate realiza fără distrugerea clasei de mijloc, a mult-hulitei „burghezii” din secolul trecut, care a constituit motorul economic, cultural și inovativ al Umanității vreme de secole. Tocmai de aceea, doctrina comunistă – o altă armă a Iluminaților – a avut drept scop principal „lupta de clasă”, adică distrugerea clasei de mijloc, a burgheziei, în favoarea ascensiunii unei așa-zise „clase proletare”.
În lipsa unei clase de mijloc puternice și sănătoase, statul modern democratic nu poate subzista sub forma unei „poliarhii”, termen impus de politologul american Robert A. Dahl și care desemnează ansamblul de forțe sociale, rețeaua de centre complexe de presiune și control – formată din sindicate, patronate, asociații civice, mass-media, grupuri de lobby, etc., ce exercită supravegherea echilibrului de putere dintre guvernanți și guvernați.
De altfel, experiența post-decembristă din România, cu o clasă conducătoare formată din oameni foarte bogați și un popor tot mai sărac – a demonstrat că slăbirea clasei de mijloc din societatea românească lasă puterea la cheremul celor bogați, rezultatul fiind o formă de dictatură a hoților, care ajung să jefuiască avuția Statului în detrimentul Națiunii.
De aceea, putem spune că o societate sănătoasă este una în primul rând echilibrată din punct de vedere financiar, capabilă să asigure dezvoltarea unei clase de cetățeni de condiție medie. Într-o societate cu adevărat democratică, din rândul acestei clase medii a societății se recrutează cei mai capabili și mai credibili cetățeni, devotați interesului colectiv, național, care vor constitui din punct de vedere social, cultural, economic și politic meritocrația acelei societăți, ca o formă modernă de „aristocrație” bazată exclusiv pe merite și calități.
O astfel de societate, condusă de oameni devotați colectivității din care provin, ar constitui o veritabilă piedică în calea planurilor de dominație mondială a iudeo-masonilor și tocmai de aceea principalul obiectiv al acestora a fost distrugerea bazinului social (clasa de mijloc) din care s-ar putea ridica astfel de oameni.
Nu voi aborda pe larg mecanismele defensive ale Statelor Naționale în fața prădătorilor bancari mondiali, deoarece chiar dacă aș putea oferi anumite soluții de combatere la nivel macro-economic a  mecanismului de îndatorare al Statului Român, aceste idei nu vor fi cu siguranță preluate de cei ce conduc astăzi destinele țării, deoarece acești conducători actuali nu sunt fideli interesului național.
Totuși, pentru a demonstra (celor care încă se îndoiesc) realitatea afirmațiilor cu privire la existența unui plan gigantic de dominație mondială pri n intermediul îndatorării, pus în aplicare de către o mână de oameni foarte bogați, voi da două exemple, ale căror concluzii sunt edificatoare.
Un prim exemplu constă în faptul că – potrivit McKinsey Global Institute – datoria mondială în 2014 este în valoare de 200.000 miliarde de dolari, ce reprezintă 286% din produsul Intern Brut (PIB) la nivel mondial. Întrebarea logică este: CINE sunt creditorii acestor datorii uriașe, dacă întreaga planetă le este îndatorată într-un asemenea hal ?
Un al doilea exemplu constă în mecanismul de îndatorare al țărilor către Fondul Monetar Internațional. Există o imagine eronată pe care o au majoritatea cetățenilor, conform căreia FMI este un fel de bancă mondială, de la care statele lumii se împrumută, iar banca le impune în schimb tot soiul de condiții pentru redresarea economică. NIMIC MAI FALS ! În realitate, FMI este alcătuită dintr-o gașcă de bancheri PRIVAȚI care vând POLIȚE DE ASIGURARE (denumite „împrumuturi”) către țările ce încheie acorduri cu FMI. Concret, țările „împrumutate” nu primesc în urma acordurilor încheiate nici un ban de la FMI, ci doar sunt asigurate că în cazul unei destabilizări a monedei naționale, FMI va interveni financiar pentru echilibrarea monedei respective. În schimbul acestei „polițe de asigurare” a stabilității monedei naționale, bancherii rechini din FMI garantează de fapt că nu atacă prin speculații financiare concertate o anumită monedă națională aflată sub „protecția” FMI. În schimbul acestei „protecții” statele „protejate” de FMI plătesc cu bani reali (o adevărată taxă de protecție – în realitate o golănie mafiotă) și sunt de acord să implementeze tot felul de măsuri „de sustenabilitate economică”, menite în realitate să subjuge țara respectivă băncilor ce aparțin bancherilor ce controlează „caracatița financiară” FMI.
Sunt de admirat exemplul Ungariei sau al Finlandei, care încearcă să scape de acești bancheri mafioți și taxele lor de protecție și avem multe de învățat din atacurile turbate pe care bancherii FMI le dau la adresa monedelor celor două țări pe piețele de capital internaționale.
În concluzie, putem înțelege din exemplele prezentate mai sus cum au ajuns un grup restrâns de oameni, reuniți într-o oligarhie financiară, să controleze „sângele” economiei planetare, adică banii.
Revenind la modalitățile de combatere efectivă a mecanismului de distrugere sistematică a bunăstării individului – în scopul distrugerii clasei de mijloc – prin intermediul îndatorării, trebuie să spunem câteva cuvinte și despre îndatorarea indivizilor.
Societatea de consum actuală îndeamnă individul să consume mai mult decât își poate permite cheltui. Reclamele la diverse produse, exemplele oferite de mass-media și rețelele de socializare creează iluzia unei bunăstări generale la care suntem invitați să participăm, să ne înfruntăm din ea. Gadgeturi și tehnologii de ultimă oră, vacanțe sau locuințe moderne, toate pot fi cumpărate pe datorie, facilitatea cu care se acordă împrumuturile creând iluzia facilității restituirii acestora. Băncile, acești prădători financiari moderni, ne întind de peste tot mâini „de ajutor” aparent prietenoase, dar care se pot transforma peste noapte în gheare apucătoare care ne deposedează de munca de o viață.
Datorită controlului pe care îl exercită la nivel politic și deci legislativ, băncile impun cetățenilor inocenți o sumedenie de clauze otrăvite în contractele de credit. Un exemplu binecunoscut de  clauză „otrăvită” este cel al modalității în care dobânda datorată pentru suma împrumutată se reflectă în contractul de credit și scadențarul aferent (graficul de rambursare al creditului). S-a ajuns ca pentru un credit de 65.000 euro, majoritatea băncilor din România să ceară restituirea în rate a 190.000 euro pe o perioadă de 30 de ani, în condițiile în care, conform graficului de rambursare a creditului, întâi se plătesc (în costul ratei achitate) mai întâi preponderent dobânzile și foarte puțin din valoarea sumei împrumutate. Această șmecherie se face pentru că, potrivit statisticilor BNR, doar un număr de 13% din credite ajung cu bine la finalul perioadei de restituire a sumelor împrumutate. Restul de 87% din împrumutații „ghinioniști” care se trezesc cu întârzieri la plata ratelor și cu creditul declarat scadent anticipat, descoperă că au plătit ani de zile doar dobânzi și… mai nimic din valoarea sumei împrumutate, fapt ce face ca dobânzile și penalitățile să curgă în continuare în sistemul „dobândă la dobândă”.
Aceste găinării financiare de extorcare și sărăcire a populației nu sunt cu nimic mai morale decât cămătăria – practică interzisă de lege. Cu toate acestea, la presiunea bancherilor, politicienii amână de ani de zile să voteze legea falimentului persoanei fizice, lege care ar proteja casele românilor cu credite la bănci de mâinile apucătoare ale acestora.
SOLUȚIA: este una simplă. Combatem îndatorarea generală ne-mai-apelând la bănci pentru împrumuturi. Cum ? Foarte simplu. Prin metoda economisirii banilor. Fiecare om care muncește are o sursă de venit mai mult sau mai puțin constantă, stabilă. Este bine să căutăm ca atunci când ne facem planuri pe termen lung privind achiziționarea unui bun, să economisim bani tăind din cheltuieli. Din ce câștigăm, să punem câte puțin deoparte, eventual într-un plic, care să constituie „rezerva” noastră. O astfel de rezervă poate crește foarte mult și destul de repede dacă ne învățăm să fim cumpătați. Puteți descoperi după un an de astfel de mici economii că vă aflați în posesia unei mici averi care vă va încuraja să continuați pe viitor, și vă va permite să aveți o anumită siguranță materială. Totodată, dacă viața vă va scoate în cale oportunități (cumpărarea unui bun cu banii jos, rapid, la un preț avantajos) veți putea beneficia de acea oportunitate, cu costul unor mici neplăceri datorate restricțiilor auto-impuse la cheltuieli.
O astfel de mentalitate – în aparență simplă, constituie o lovitură mortală dată cursei îndatoririlor practicate de bancheri, și care scoate de sub puterea acestora o întreagă categorie de oameni, a celor ce își permit să economisească.
Cumpărând ACUM, pe datorie ceea ce ne dorim, ne va face ca pe viitor să muncim doar pentru bănci, să fim sclavii acestora. Tocmai de aceea este important să realizăm înțelepciunea vorbei din bătrâni care spune că „cine este sărac în dorințe, este bogat în mulțumiri” iar omul care vrea să trăiască bine „să se întindă (cu cheltuielile) doar cât îi este plapuma”.
 
Va urma…

Citiți și:

Cum combatem Noua Ordine Mondiala? (I)

Cum combatem Noua Ordine Mondiala? (II)

loading...

8 Responses to “Cum să combatem Noua Ordine Mondială ? – partea a III-a”

  1. JE says:

    Creditul nu este singura modalitate pentru “distrugerea bazinului social”. Daca esti rational si chibzuit, te poti descurca si fara.
    In curand in Romania se pare ca se va introduce o metoda mai greu de evitat si mai “eficienta”. Si asta ar putea fi evitata. Numai daca exista unitate nationala.
    https://ceicunoi.wordpress.com/2015/02/06/nu-vom-permite-ca-tinerii-romani-sa-fie-trimisi-sa-moara-la-razboi/

  2. theLiderinMe says:

    “SOLUȚIA: este una simplă. Combatem îndatorarea generală ne-mai-apelând la bănci pentru împrumuturi. Cum ? Foarte simplu. Prin metoda economisirii banilor.”

    E cea mai prosta solutie,din cauza devalorizarii banilor prin INFLATIE .In cel mai bun caz economisirea banilor convertiti sub forma de aur sau argint.Dar cea mai corecta solutie este educatia financiara.Vezi cartile autorului american Robert Kiyosaki

  3. Flagg says:

    Capitalismul a avut mai mereu tendinta sa produca oligarhii si plutocratii. E o tendinta inerenta lui, care in Occident a fost pana la urma tinuta sub control o perioada de timp, fapt ce a condus la succesul societatii occidentale(in ultimele trei decenii insa, din pacate, controlul asta cam slabit in mod vizibil).

    Poti vedea lucrul asta si daca studiezi un pic inceputurile capitalismului. Republicile italiene de la sfarsitul Evului Mediu din din perioada Renasterii(Venetia, Florenta, Genova, Pisa etc.) erau tot un soi de oligarhii, iar bancile florentine aveau o influenta foarte mare asupra vietii politice din toata Europa – monarhii care vroiau sa se razboiasca cu altii cautau de regula finantare din partea bancilor florentine ca sa poata face asta(vezi ca exemplu implicarea bancilor florentine in viata politica din Anglia in cursul Razboiului celor Doua Roze). Iar proto-capitalistii aia italieni care imbinau afacerile cu politica intr-un mod asemanator cu ceea ce vezi azi nu erau iudei ca origine. Iar masoneria nu exista inca(cel putin nu in forma cunoscuta azi) pe vremea aia.

    Iar clasa de mijloc a inceput sa creasca cu adevarat si ca numar si ca putere economica si politica taman prin secolele XVIII-XIX, adica tocmai atunci cand masoneria a inceput sa devina cu adevarat influenta. Si in plus o mare parte din masoni proveneau tocmai din randurile clasei de mijloc, din cate stiu eu.

  4. Flagg says:

    Erata: “Republicile italiene de la sfarsitul Evului Mediu si din perioada Renasterii(Venetia, Florenta, Genova, Pisa etc.)”

  5. Flagg says:

    @MR
    “Societatea de consum actuala îndeamna individul sa consume mai mult decât îsi poate permite cheltui. Reclamele la diverse produse, exemplele oferite de mass-media si retelele de socializare creeaza iluzia unei bunastari generale la care suntem invitati sa participam, sa ne înfruntam din ea. Gadgeturi si tehnologii de ultima ora, vacante sau locuinte moderne, toate pot fi cumparate pe datorie, facilitatea cu care se acorda împrumuturile creând iluzia facilitatii restituirii acestora.”

    Problema e ca multi traiesc tocmai din producerea sau vanzarea gadgeturilor alea, din oferirea de servicii asociate vacantelor pomenite de tine, din contruirea de locuinte de tipul celor mentionate tot de tine acolo etc. etc.
    Asa, ideea in sine ca toti sa isi limiteze consumul si sa inceapa sa traiasca mai frugal suna frumos. 🙂 Numai ca daca ea ar fi pusa in aplicare la nivel de masa ar rezulta un dezastru pentru economiile implicate. Si asta pentru ca anglo-saxonii au foarte mare dreptate cu o zicala a lor: “my spending is your income and your spending is my income.”

    Solutia ar fi in mod ideal, dpdv strict economic, ca respectivul consum sa nu scada, dar sa poata fi efectuat nu predominant din imprumuturi ci din venituri proprii. Care venituri proprii pentru majoritatea populatiei poarta numele de “salarii”. Care salarii in ultimele decenii au crescut in occident mult mai putin comparativ cu gradul in care au crescut productivitatea muncii si PIB-urile, indicand o problema cu adevarat sistemica(la care se mai adauga si diferentele de crestere existente intre diferite categorii de salarii, pentru ca salariul unui CEO nu a crescut deloc in ascelasi ritm cu salariul unui amarastean). Problema asta ar necesita pentru rezolvare o crestere a salariilor totale ca procent in totalul general al veniturilor macar undeva la nivelul existent in occident pe la inceputul anilor ’80. Dar daca indraznesti sa abordezi problema asta in public esti imediat catalogat ca fiind “stangist” si pus la colt atat de media corporatista cat si de dreptaci bine intentionati dar care nu prea pricep unele lucruri care tin de economie(fie din cauza intoxicarilor carora le cad victime, fie pentru ca se informeaza ei mai putin in ce priveste unele domenii etc.). 🙂

    Un articol interesant care abordeaza tocmai problema asta, din care o sa dau cateva citate dar care merita citit cu atentie in intregime:

    http://www.nybooks.com/articles/archives/2014/may/08/thomas-piketty-new-gilded-age/

    “Among other things, they have long pointed to a dramatic shift in the process of US economic growth, one that started around 1980. Before then, families at all levels saw their incomes grow more or less in tandem with the growth of the economy as a whole. After 1980, however, the lion’s share of gains went to the top end of the income distribution, with families in the bottom half lagging far behind.

    If he’s right, one immediate consequence will be a redistribution of income away from labor and toward holders of capital. The conventional wisdom has long been that we needn’t worry about that happening, that the shares of capital and labor respectively in total income are highly stable over time. Over the very long run, however, this hasn’t been true. In Britain, for example, capital’s share of income—whether in the form of corporate profits, dividends, rents, or sales of property, for example—fell from around 40 percent before World War I to barely 20 percent circa 1970, and has since bounced roughly halfway back. The historical arc is less clear-cut in the United States, but here, too, there is a redistribution in favor of capital underway. Notably, corporate profits have soared since the financial crisis began, while wages—including the wages of the highly educated—have stagnated.

    A rising share of capital, in turn, directly increases inequality, because ownership of capital is always much more unequally distributed than labor income. But the effects don’t stop there, because when the rate of return on capital greatly exceeds the rate of economic growth, “the past tends to devour the future”: society inexorably tends toward dominance by inherited wealth.

    Real wages for most US workers have increased little if at all since the early 1970s, but wages for the top one percent of earners have risen 165 percent, and wages for the top 0.1 percent have risen 362 percent. If Rastignac were alive today, Vautrin might concede that he could in fact do as well by becoming a hedge fund manager as he could by marrying wealth.”

  6. Inger says:

    In sfarsit v-ati luminat!

Leave a Reply