Războiul care va veni

Pentru majoritatea oamenilor din țările civilizate europene, printre care și România, ipoteza războiului aici și acum, la noi în țară, în orașul nostru, pe strada noastră, este de neconceput. Războiul e o chestie pe care o percepem că li se întâmplă mereu doar altora: fie în filme, fie în buletinele de știri, la televizor, din alte locuri ale planetei. Fiind un fenomen la fel de absurd ca și bolile fatale gen leucemie, cancer, sida, el este de neconceput: nu ni se poate întâmpla nouă. Că doar noi nu am supărat pe nimeni, noi suntem oameni buni, pașnici, nu ca alții care trăiesc războiul pe pielea lor.

Și, la fel cum receptăm nenorocirea sau moartea altora, cu acea jenă și dorință prost mascată de a schimba subiectul, la fel aruncăm la periferia preocupărilor – ca pe un lucru neplăcut și ideea unui conflict militar armat la noi în ogradă.

Oricât ar putea părea de absurd, războiul se încăpățnează să se „întâmple” mai des și mai aproape decât am crede. Dacă stăm să privim din perspectivă istorică, românii de astăzi sunt printre puținii care nu au prins cel puțin un război în decursul vieții lor. Și nu știm cât va mai dura această acalmie…

Sunt și unii optimiști care cred că umanitatea a „evoluat” iar epoca războaielor a trecut odată cu intrarea în era vărsătorului, caracterizată de conștiință globală unificată, pace și fraternitate planetară. Statisticile arată însă că războaiele moderne, chiar zonale, sunt mult mai distructive și mai periculoase la adresa civililor din zonele de conflict decât războaiele „clasice”.

Alți optimiști, precum Lucian Boia – în lucrarea Mitul democrației, consideră că războaiele „totale” de tip „național”, cu armate ce incorporează toată suflarea, sunt de domeniul trecutului. Citez de la pag 77 a cărții lui Boia: „La începutul mileniului III, suntem pe cale să revenim la o concepție similară (celei din Evul Mediu, când războaiele erau purtate de profesioniștii din nobilime n.n.): spre o armată de meserie. În curând, chemarea contingentului sub arme va fi o amintire a trecutului. Îi rămân astfel armatei naționale două secole de istorie, de la războaiele Revoluției franceze, primele războaie „populare”, la Războiul din Golf, primul război de tehnicieni: epoca în care națiunile s-au înfruntat nu prin reprezentanți, ci prin întreaga lor masă.

Din păcate nu pot împărtăși optimismul autorului mai sus citat. Când te învecinezi cu o forță militară de amploarea Rusiei, orice armată profesionistă sau alianță militară euro-americană devine insuficientă.

Celor care speră atacului armatelor rusești li se vor opune batalionul Scorpionilor Roșii din Afghanistan împreună cu batalionul american de la Deveselu, este doar un naiv. E ca și cum ai încerca să oprești o invazie de lăcuste cu o divizie de 10 muște. Oricât ar fi de bine antrenate muștele, tot vor fi copleșite numeric de asaltul milioanelor de lăcuste.

Evident, suntem în epoca războaielor televizate, care sunt obligate de presiunea opiniei publice de pe întreaga planetă să păstreze aparențe „morale”. Americanii au atăcat Irakul nu pentru petrol, ci pentru a aboli „tirania” reprezentată de regimul Sadam. În Siria, s-a pus aceeași placă a „apărării democrației”. Rusia a însângerat Caucazul și Georgia sub pretextul nobil al „protejării minorității ruse” – și exemplele pot continua, ajungând până la cele din categoria hilare: să ne amintim – când tancurile rusești au intrat în Ucraina, ocupând Crimeea, după faza inițială de negare din partea politicienilor ruși, aceștia au declarat, senini, că tancurile acelea au trecut granița „din greșeală” în cursul unor aplicații militare din apropierea granițelor – și dacă tot erau acolo, au uitat să mai plece, ba au și început lupta cu soldații ucrainieni.

Nu pot decât să îmi imaginez o lista de posibile pretexte ale invadării Moldovei și României de către ruși:

– mergeau spre litoralul bulgăresc în concediu, și s-au gândit să o ia prin România, cu tancurile

– veneau să asiste la o reprezentație a trupei de balet rusesc Balșoi din Moscova, care urma să evolueze pe scena Operei Naționale din București – și s-au gândit să nu se bazeze pe trenurile din România – proverbiale pentru întârzierile lor – motiv pentru care au preferat să vină pe tancuri;

– veneau să asiste la deschiderea oficială și punerea în funcțiune a bazei de rachete de la Deveselu – dar au uitat invitația acasă. Și da, au venit cu tancurile ca să poată trage niște salve de salut în cinstea sărbătoririi acestui eveniment.

Problema este: ce ne facem noi, oamenii obișnuiți, cu joburi, case, familii și vieți prin zona în care vor să se joace ăștia de-a războiul. Ne băgăm sau stăm deoparte ?

Vrând, nevrând, povestea asta ne va lua pe sus, indiferent de păreri sau opinii. Războaiele se întâmplă brusc, nu le votează lumea, poporul. Deciziile în acest sens le iau alții, de multe ori nici măcar liderii națiunilor unde se află teatrul de război. Și pentru că elementul surpriză a contat de la prima bâtă în cap dată în paleolitic (încă nu apăruse atunci termenul de „perversa ca pe Tg. Ocna) până la blitz krieg-urile germane, și astăzi există „lovituri fulgerătoare”. Deci nu e exclus să ne culcăm dimineața cu planuri de om comun, iar dimineața să ne trezim cu camionul de încorporare la scara blocului, și cu uniformele de soldați pregătite din timp în cazarme – întru apărarea Patriei.

Din cele povestite de amici ziariști care au fost în zone de război, viața oamenilor din țara respectivă se schimbă – în rău – peste noapte. Dispar (mai mult sau mai puțin) beneficiile civilizației: apa, curentul electric, transportul în comun, alimentele din magazine, medicamentele, internetul și telefonia mobilă – exact lucrurile fără de care nu putem concepe un trai decent. Orașele devin catacombe din care toată lumea încearcă să fugă, să se refugieze la adăpost, departe de lupte.

Întro asemenea situație, instinctul de supreviețuire iese de sub pojghița de educație ce definește omul modern, iar mulțimile se manifestă haotic, oamenii se transformă în animale mânate de o singură dorință: să supraviețuiască. Fiecare pentru el, sau pentru familia lui. În astfel de momente, viteza de reacție, pregătirea, planul, opțiunile alternative pot face diferența.

Punând răul înainte, e bine să îți faci un plan – căci orice plan e mai bun decât nimic – în caz de război. Sunt favorizați cei din mediul rural, sau cei ce locuiesc la marginea orașelor. Cei cu casă la curte, care au un generator electric, o fântână proprie, un stoc de cereale, niște animale în ogradă. Sunt bune și ascunzătorile, în caz de necesitate.

Bărbații au de optat: să fugă sau să lupte. Dacă vor să rămână să lupte, e bine să își asume toate consecințele acestei alegeri, inclusiv moartea sau mutilarea, imposibilitatea de a-și mai ajuta familia. Dacă aleg să fugă, își asumă fuga, lipsurile, permanenta hăituire, pedeapsa pentru fuga de încorporare – care îi poate trimite (dacă sunt prinși) în fața Curții Marțiale.

Cred că merită să medităm un pic asupra acestor posibilități și opțiuni, indiferent cât de fanteziste sau de improbabile le-am considera. Nu se știe niciodată…

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *