Justiție la mustață

Arestatul introdus în celulă clipi buimac, privind fețele celorlalți locatari ai camerei, care se ițiseră din paturi, curioși să vadă cine a mai fost adus.

Cu geanta strânsă la piept, se îndreptă șovăielnic către singurul pat rămas liber, în care se cățără cu greutate. Fuseseră două zile halucinante, ca un vis, parcă încă nu îi venea să creadă ce i se întâmplase.

Ziua de ieri începuse în mod obișnuit, se trezise, se spălase, își băuse cafeaua, iar apoi pornise spre Curtea de Apel, locul lui de muncă din ultimii 15 ani. Nu intrase bine în birou că se și trezise peste el cum mascații care îl umflaseră cu pene cu tot și îl conduseseră la sediul DNA. Acuzele erau cele la care se aștepta, de frica cărora tremurase în toți acești ani: corupție, luare de mită. Era un om terminat, nu își făcea iluzii, mai ales după ce văzuse oceanul de ziariști, de flashuri de la blițurile aparatelor de fotografiat și reflectoarele camerelor de luat vederi. Așa că abordase o mină de om relaxat, care își clamează senin, nevinovăția. Oricum nu mai avea ce pierde. Pornise pe toboganul justiției și nimic nu îi mai putea opri cursa. Fusese reținut pentru 24 de ore, apoi i se dăduse mandatul de arestare pe 30 de zile. Deși cunoștea pe dinafară procedurile și etapele, nu le cunoscuse niciodată pe dinăuntru, din ipostaza de arestat.

Acum trebuia să își păstreze aerul de bonomie față de colegii de cameră, care deja știau de la televizor cine este și ce hram poartă. S-au purtat frumos cu el, l-au întrebat dacă are nevoie de ceva. Le-a răspuns cu un aer absent că e bine, apoi s-a lungit în pat. Îmbrăcat. Lumea se năruia în jurul lui, tot ce construise de-o viață se năruise în câteva secunde. Avea senzația că se scufundă precum o corabie, cu acea senzație de balans pe care marea o oferă leșurilor înnecate. Respiră cu greu, amețit. Oare cât de multe aflaseră ? Al dracului Cod Penal, tocmai acum își găsise să se schimbe. Adormi cu greu, făcând și refăcând în minte calcule pe infracțiuni, cu sporul obligatoriu și rezultate care mai de care mai rele.

Se trezi dis de dimineață la apelul paznicilor. Pentru câteva clipe fu dezorientat, neânțelegând unde se află, apoi memoria zilelor precedente îi reveni și șocul urmă amintirii, ca un pumn în stomac. Era arestat, cariera lui de judecător se terminase în mod rușinos, chiar înainte de pensionare.

După apel, se lungi la loc în pat, apoi când ceilalți puseră masa, coborî și el. Fu invitat să mănânce și acceptă, chiar dacă nu îi era foame. Trebuia să socializeze, să se adapteze, să supraviețuiască. O să treacă și asta, își spuse.

Spre prânz, un coleg de celulă veni sfios la patul lui și îl întrebă dacă poate să îi ceară o opinie juridică pe un dosar. Bucuros să își demonstreze solicitudinea, coborî pe patul de jos și citi actele respectivului. Un rechizitoriu și o sentință de tribunal. Remarcă cum colegul îl urmărea cu ochii înfrigurați, încordat să îi afle părerea. Termină de citit, apoi își drese vocea și declamă ritos:

– așa cum arată lucrurile din actele astea, acesta era dosar de achitare !

Respectivul deținut zâmbii răutăcios, și o luminiță de nebunie i se aprinse în ochi. Deodată sări peste el își începu să îl lovească cu pumnii și picioarele, urlând:

– fire-ai al dracului să fii de jigodie ! Acu e de achitare, ai ?! Da când mi-ai dat 10 ani în apel nu era de achitare !?

Ghemuit pe jos, îndură loviturile, icnind, până când colegii de celulă săriră să îl imobilizeze pe bătăuș. Când gardienii îl scoaseră din cameră și îl mutară la protejați, plin de vânătăi, avu brusc revelația că trecutul l-a ajuns din urmă, iar astăzi întâlnise doar un mic capitol din el.

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *