Feed on
Posts
Comments

Citeam undeva că Mărioara Zăvoranu a fost înmormântată cu slujba religioasă ținută de un preot care… nu e preot. Cică preotul Gherasim Bratu funcționează “clandestin” în România, ne-fiind recunoscut de nici o patriarhie ortodoxă din lume.

Mai scrie în articolul respectiv că “Slujbele savarsite de catre acesta si membrii sectei sale nu sunt valide din punct de vedere canonic.

Cuvintele “clandestin” și “nu este recunoscut” m-au dus cu gândul la lupta avocaților “oficiali” cu cei din avocatura “clandestină”, recte cei din Baroul Bota.

Asemănările sunt destul de mari având în vedere că preotul și avocatul au multe lucruri în comun. Căci dacă avocatul caută să înduplece “Divinitatea Justiției” (Judecătorul) cu cereri și rugăminți în favoarea celui “osândit” să aibă parte de justiția românească, preotul caută să înduplece Justiția Divină (Atribut al Dumnezeirii) cu rugăminți și apeluri la bunătatea sa, întru iertarea păcatelor. Diferite sunt doar modalitățile de adresare și “Onorata Instanță”, însă scopul urmărit este cu evidență același, chiar dacă în planuri de existență diferite.

Întrebarea este ce îi califică pe unii și pe alții (preot și avocat) să li se recunoască acest statut “oficial”. În cazul preotului Gherasim Bratu, starea de incompatibilitate cu preoția Bisericii Ortodoxe a constat în faptul că a divorțat: drept uman, consfințit de lege, care este recunoscut tuturor muritorilor, mai puțin preoților ortodocși, care automat se situează înafara Bisericii dacă divorțează. Mie treaba asta îmi miroase pe deoparte a crasă discriminare, iar pe de altă parte, a monstruoasă ipocrizie. Ipocrizie uimitoare, cu atât mai mult cu cât vine din partea unora cu mult mai păcătoși, având în vedere câte păcate pământești au înalții ierarhi ai BOR, unii dintre ei “călugări” cu copii din flori și averi personale imense, ca să nu mai vorbim de homosexualitatea dovedită a unora dintre ei sau încălcarea tainei spovedaniei (turnarea la securitate a celor care s-au încrezut în ei).

Cam aceeași treabă e și cu avocatura. Au devenit reprezentanții monopolului absolut ai dreptului la apărare în România tot felul de foști ofițeri de securitate, foști milițieni, procurori sau judecători, care numai apărători nu au fost la viața lor. Aceștia au ajuns să “apere” profesia de avocat în fața celor de-ale Bota & Co., tăind și spânzurând în profesie, îngrădind accesul în ea, ca niște stăpâni absoluți ai avocaturii.

De multe ori, stau și mă întreb dacă marile nume din avocatura românească din perioada ei de glorie, un Istrate Micescu, un Ionel Teodoreanu și chiar un Corneliu Zelea-Codreanu, ar mai lua în ziua de azi examenul de intrare în Barou ?!

Ca peste tot, ipocrizia specifică vremurilor și obiceiurilor noastre mioritice ne împiedică să vedem pădurea de copaci. Punem accent pe formă (așa-zisa pregătire teoretică a neofiților), uitând partea de moralitate. Așa se face că avocatura noastră „de top” e plină de jigodii istețe, ce declamă pe dereost texte de lege, însă fără pic de moralitate. Marele psiholog Wilhelm Stekel contemporan al lui Freud, spunea în lucrarea sa “Psihologia eroticii masculine” că fiecare avocat are în el adânc înrădăcinată mentalitatea de infractor, pe care și-o valorifică în mod creator în actul de justiție. Probabil că la fel, fiecare preot cu vocație are în el gena păcătosului, dornic de pocăință.  Ce ne facem însă când lupii îmbracă piei de oaie și conduc turma în râpă ? Dacă în Biserică nu există mijloace de a schimba păstorii, în avocatură există posibilitatea schimbării democratice a conducerii, cu condiția ca drepții să fie mai mulți și mai hotărâți decât ticăloșii.

Cât despre deschiderea largă a porților avocaturii față de noi veniți, eu nu mă tem. Cei buni profesionșiti vor avea în continuare clientelă, indiferent de cât de mulți avocați vor fi înscriși în barou. Că vor intra și neaveniți, jigodii, infractori și farsori, de intrarea în avocatură a acestora nu mă tem. Ei sunt deja aici, și încă la vârful profesiei.

loading...

Leave a Reply