Feed on
Posts
Comments

O vizită la British Museum

dedicată lui Neil Gaiman și Zeilor lui Americani 

John păși în încăperea  întunecoasă a sălii muzeului alungat de soarele torid al amiezii, căutând împreună cu alte sute de turiști răcoarea umedă a zidurilor groase ale British Museum.

Ochilor le trebuiră câteva clipe pentru a se obișnui cu lumina difuză din interior, cernută cu zgârcenie de ferestrele înalte și înguste ce dădeau încăperilor un aer medieval.

În acel moment de tranziție de la orbitor la penumbră, avu – mai degrabă sentimentul decât senzația – că distinge o anume radiație misterioasă ce umple încăperea în care intrase. Era un soi de prezență magică, ocultă, ce se impunea precum un murmur sau zgomot de fond – pe care nu îl percepi decât dacă atenția ta îl caută.

Se opri uimit în mijlocul unei săli plină de exponate. Erau acolo statuete ale personalități istorice laolaltă cu reprezentări ale puzderiei de zeități ce au bântuit și bântuie încă visele omenirii din copilăria ei și până la noi.

Închise ochii și respiră adânc, căutând să perceapă mai intens prezența invizibilă ce scălda încăperea, aprofundând starea aceea pe care oamenii – vizitatorii o denumesc “atmosferă de muzeu”. Muzeele au o caracteristică comună cu bisericile. În ele resimți acea tăcere plină de semnificație, opusă senzației de spațiu gol. Este o tăcere specială încărcată de misterul unui lucru ascuns pe care parcă îl știi dar despre care ai sentimentul că l-ai uitat și îți scapă, pe care nu ți-l poți aminti asociindu-l cu ceva exact.

Ajuns în starea aceea, John simțea că se deschide cu toți porii către mesajul misterios al fiecărui exponat, intrând în “atmosfera” acestuia, lăsându-și privirea ghidată de această percepție subtilă către anumite elemente sau amănunte cei întregeau puzzle-ul și dezlegau în final misterul respectivului obiect, spunându-i povestea acestuia. Evident, de ajutor în această decriptare erau și explicațiile scrise mărunt pe cartonașele ce însoțeau fiecare exponat, însă nu de puține ori John descoperise cu surprindere că “aflase” povestea unui anume exponat – prin această deschidere către atmosfera tăcută a obiectului – înainte de a-i citi descrierea afișată lângă acesta.

Înviorat deci de precedentele trăiri, John se pregătea să se afunde din nou în atmosfera de muzeu, absorbind-o cu toată ființa lui. Când era pe cale să atingă plenitudinea acestei comuniuni, simți pe umăr o mână viguroasă care îl scutura cu putere. Deranjat, se întoarse și descoperi că cel ce îl zguduia era un bătrânel cu moacă de irlandez, roșu la față de indignare. Surprins, dădu să spună ceva, când respectivul bătrânel îl prinse zdravăn de mână și îl trase în penumbra unul col al încăperii, șuierându-i la ureche:

– Hoțule ! Canalie !

– Mi-e teamă că mă confundați cu o altă persoană – îngăimă John, încercând să își retragă mâna din strânsoarea de fier a bătrânului.

Însă bătrânul era mai puternic decât părea la prima vedere. Îl tîrî în colț, bodogănind și îl împinse pe o bancă, blocându-i retragerea.

– Să nu îndrăznești să negi ! Te-am mai văzut și cu alte ocazii !

– Eu ?! Când ?! – reuși să întrebe John, sub noianul de acuze.

– Cum ? Vrei să spui că nu ești tu acela care se înfruptă în casa mea ? – se răsti bătrânul

– Eu nu am luat niciodată nimic din muzeu. Recunosc, vin destul de des aici, dar nu am furat niciodată nimic – se apără John.

– Hai să îți reamintesc – spuse bătrânul, cu ochii sclipind de mânie. Acum o lună, într-o vineri, tot tu ai fost, pungaș și ticălos ce ești. Să furi din munca de o viață a unui om !

– Am fost într-adevăr, luna trecută la muzeu însă nu am atins nici măcar un exponat – se dezvinovății John, întrebându-se mirat cum de l-o fi remarcat atunci bătrânul între miile de vizitatori care fuseseră în acea zi.

Venindu-și un pic în fire, John începu să observe ținuta interlocutorului său. Un bătrân ciudat, cu pielea feței întinsă, grăsuliu la față, îmbrăcat în niște haine vechi, demodate. Era ceva ciudat la acest bătrân, căci fizic prezenta un aer tineresc. Nu avea riduri, se ținea drept și dovedise o forță fizică cu mult peste cea a oamenilor de vârsta lui. Atunci își dădu seama că nu putea spune ce vârstă avea individul din fața lui, care la urma urmei, la o analiză mai atentă, nu părea prea bătrân. Și totuși, nu înțelegea de ce – prima impresie pe care i-o făcuse fusese cea a unui om foarte bătrân…

Fără a-l slăbi deloc din tirul de acuze, bătrânul îl apostrofă din nou, acuzându-l de furt.

Enervat deja, John se pregătea deja să strige în ajutor unul din paznicii muzeului, când bătrânelul cel ciudat îi oferi o explicație stranie:

– Tu ești cel care se înfruptă din energia exponatelor mele, hoțule !

John se pregătea deja să dezmintă iarăși acuzația, când își reaminti ce făcea în momentul în care bătrânul îl deranjase și se opri, încurcat, preț de o clipă.

– Cu ce vă deranjează totuși faptul că intru în atmosferă… ? – încercă John o întrebare.

– Ce intrare în atmosferă ?! Dumneata consumi de-a dreptul, ca un hulpav ce ești ! – se răsti bătrânul. De ce nu poți fi și dumneata, ca toți ceilalți, un simplu vizitator care se holbează la exponate ? Hai, pleacă de-aici, și să nu te mai văd că mă furi !

– Dar cu ce vă inoportunează prezența mea ?! – încercă să afle John, ațîțat.

Bătrânul îi aruncă o privire directă, apoi se așeză lângă el și începu să povestească.

– Eram cândva un tânăr ca și tine, înzestrat cu o curiozitate ascuțită cu care decojeam Natura și Viața de secretele lor. Am observat că lumea este un bâlci în continuă mișcare, ce avea doar câteva elemente fixe de decor dotate cu o putere perpetuă: soarele, stelele, marea. Apoi, într-o zi, am realizat că și în lumea oamenilor există astfel de repere. Fiind un pasionat colecționar, am descoperit că zecile și sutele de obiecte sacre din diferite civilizații, aveau viața lor proprie. Secolele, mileniile de adorație ferventă din partea mulțimilor le încărcaseră, le transformaseră în forțe vii, nesfârșite, ce străbăteau veacurile precum niște adevărate corăbii ale timpului, nealterate de acesta.

– Mi-e teamă că nu vă înțeleg, bâigui John.

Bătrânul însă continuă, ca pentru sine:

– Concentrându-le în spații mici, laolaltă, am descoperit că aceste obiecte venerate mii de ani creează o atmosferă energetică unică, un vortex intens de transcendență activă precum cel obținut de către egipteni în centrul piramidelor faraonice. Am învățat să ascult, să mă deschid, să mă hrănesc, să înțeleg, să mă împărtășesc cu această hrană dătătoare de Eternitate. Rezultatul îl vezi și tu: trăiesc de mai bine de 300 de ani și mă simt la fel de în putere ca la 30 de ani !

– Imposibil ! – exclamă John

– Nimic nu e imposibil, dragul meu John – răspunse bătrânul. Dacă nu ai nimic împotrivă, te-aș ruga să păstrezi această taină doar pentru tine. Dar oricum, dacă ai spune cuiva, cine te-ar crede, în lumea nebună de afară ?! Societatea modernă a pierdut și bruma de trăire a sacralității pe care o mai avea încă pe vremea generației mele.

– Și totuși, cu ce v-a deranjat prezența mea ?

– Vezi tu, aceste rezervoare de energie sacră nu sunt inepuizabile, spre deosebire de cele din Natură. Eu le consum, mă hrănesc cu ele zi de zi, pentru a mă menține așa cum mă vezi. Ele se reîncarcă – ce e drept – prin atenția acordată lor de fluxul neâncetat de vizitatori – acesta este și principalul motiv pentru care primesc oamenii în casa mea, însă resursele lor pălesc de la un an la altul. Oamenii nu mai știu să se mire, să resimtă fiorul misterului în fața vestigiilor sacre ale înaintașilor. Și atunci ei nu mai dau atenția cuvenită exponatelor, statuetelor odinioară obiect al rugăciunilor și meditațiilor. Tu ești printre foarte puținii care a venit direct, hrănindu-se cu nesaț din hrana mea magică. Iar când te-ai întors, am știut că nu ai făcut-o întâmplător, ci ești pe cale să afli secretul. De aceea, am să te rog să pleci, și să nu mai revii decât în calitate de vizitator, nu ca și consumator. Căci vezi tu, în aceste sute de ani am acumulat o cunoaștere imensă, cu mult peste cea accesibilă oricărui muritor. Poate cândva, când munca mea se va încheia iar drumul Cunoașterii va ajunge la capăt, voi împărtășii Umanității rezultatele studiilor mele. Munca mea este mult prea importantă pentru a fi ruinată de un diletant ca tine. Îmi consumi resurse esențiale, fără nici un sens. Și chiar de ai avea un scop pentru care să merite să trăiești mai mult, tot nu ai știi cum să o faci concret. Eu am avut la îndemână papirusurile cu secretele egiptenilor, dar tu ești de o ignoranță înfiorătoare. Întoarce-te deci la viața ta obișnuită și trăiește-o din plin. Nu ai nici o emisiune de urmărit la TV !? – încheie ironic bătrânul.

Buimăcit, John se ridică de pe bancă și se îndreptă spre ieșirea din muzeu, condus de bătrân. Când ajunse în holul de la intrare, observă că acesta dispăruse. Dădu să iasă când, observă pe peretele din stânga intrării, un portret cu o figură familiară. Se apropie și citi: “portretul întemeietorului British Museum, Sir Hans Sloane (1660-1753)”. Din tablou îl privea rece, bătrânul.

 

 

loading...

2 Responses to “O vizită la British Museum”

  1. Neele says:

    O Doamne!
    Prevedeam că aƟa are să se üntñmple.

  2. Neele says:

    Daca traduci bucata, o poti posta aici:
    http://neilgaimanboard.com/eve/forums
    Simplu, fara sa mai strigi peste gard.

Leave a Reply