Tate vs. National

Sunt două. Unul cu artă modernă, celălalt cu vechituri.

Primul văzut a fost National Gallery, unde mă dusesem mai mult pentru colecția impresionantă de Turner pe care o au.

Săli înalte, majestuoase, într-un palat imens, cu camere ce dau dintr-una în cealaltă, ca un labirint fără sfârșit. Întreaga istorie a picturii clasice, în special de la renascentiști încoace, se găsește acolo. Impresionantă este per ansamblu pictura italiană, plină de culoare (o dovadă în plus pentru mine că lumina în Italia este mai puternică, mai strălucitoare decât în alte părți ale lumii); pictura francezilor și spaniolilor – cu compozițiile lor elaborate, dar mohorâte în mare majoritate. Apoi olandezii – de unde se desprinde din pluton Vermeer, cu stilul său unic de redare a luminii. Venim mai aproape spre modernism cu francezii, respectiv Renoir – cu luminile lui dulci, Matisse, Monet și toată târla de pictori drogați romantici incurabili de la 1900.

În fine, ce vreau să spun este că, per ansamblu, atmosfera de la National Gallery impune respect, seriozitate și reflecție. Sunt capodopere muncite prin care artiștii au căutat să transmită privitorului viziunea lor asupra frumosului – ca ideal al esteticului în artă.

Pleci de acolo plin de curbe, volume și proporții perfecte, cu memoria burdușită de imagini ce evocă frumusețea în toate expresiile ei.

Pe mine vizita la National Gallery m-a umplut de sentimentul de perfecțiune al naturii umane, de senzația că suntem de sorginte divină, sortiți Eternității.

Apoi am vizitat și Tate Modern. O clădire cu o fațată desprinsă parcă din scenele din Gattaca mixate cu Brazil, având în centru un turn imens sub formă de horn (ce te duce cu gândul fără să vrei la Holocaust), placat cu cărămidă aparentă de mici dimensiuni care parcă îi accentua strivitoarea monumentalitate.

Interiorul este de hangar de avion, un spațiu imens și inutil, menit doar să impresioneze –fără sens. Pe laterală sunt sălile – mici în comparație cu spațiul nefolosit. Artiști puțini, puține exponate și ne-reprezentative – în raport cu bogăția de la National Gallery. Sălile sunt minimalist amenajate, în stilul rece de alb/negru/gri specific clădirilor de tip business. Multe kitsch-uri care nu își merită locul, printre lucrări care cu adevărat au ceva de spus. În general senzația de ansamblu este aceea că arta și-a epuizat mijloacele de expresie clasice iar artiștii apelează la terapii de șoc pentru a trece peste indiferența privitorului pe care nu îl mai miră nimic.

Se poartă arta-ambalaj al unor idei, în loc de artă ca măiestrie în exprimarea frumosului. Nu puține sunt “lucrările” unde privitorul exclamă – inevitabil un “bine, dar asta puteam să o fac și eu !”, chestie cu dublu sens: pe de-o parte îl face pe orice gogoman să simtă că are în el un artist, pe de altă parte devalorizează sensul artei.

În tot cazul, trecerea de la clasic la modern e ca un duș rece. Ai sentimentul că Umanitatea a pierdut ceva pe parcursul ultimului secol. Că industrializarea și-a pus apăsat amprenta nu doar pe stilul nostru de viață dar și pe viziunea noastră asupra frumosului și esteticului.

În goana după mijloace noi de exprimare, așa-zișii artiști moderni au creat “camere senzoriale” în care stai în întuneric ascultând șoapte difuze, vizualizând imagini neclare – ce te lasă cu un sentiment nedefinit de explorare a limitelor percepțiilor – fără să aducă însă nimic adevărat din spațiile nou cucerite. Alții au creat “instalații” menite să ducă privitorul la o idee, pe baza declanșării unei emoții. În fața unor astfel de ghidușii șmecherești m-am simțit manipulat precum câinele lui Pavlov – către niște idei simple, de o banalitate înfiorătoare. Din tot acest bâlci al deșertăciunilor lipsește esența, substanța, năzuința spre Absolut – căutat în artă prin perfecțiunea frumosului. Părăsind clădirea, am realizat cu tristețe că arta modernă nu și-a revenit și nici nu își va reveni prea curând. Încă nu a atins fundul gropii propriei banalități. Artiștii moderni sunt precum niște râme oarbe ce se zbat scurmând printre gunoaie, ignorând lumina soarelui și toate frumusețile pe care ea le face posibile privirii – căci se pare că le lipsesc ochii.

  • Toshiro Mifune

    Tate Modern a fost centrală electrică pe bază de cărbune. Sala aia mare era ”turbine hall”, acolo erau turbinele, generatoarele alea mari de curent. Mai e o centrală din asta – Battersea Power Station, supranumită ”monstrul din Chelsea”(deși e pe malul opus față de Chelsea) – care a fost dezafectată și e în curs de transformare în centru comercial, cred, iar pe terenul aferent se construiesc blocuri. No comments on arts!

  • MR

    N-am știut istoria clădirii. Oricum, puteau să o amenajeze mult mai “prietenos” pentru vizitatori

  • Neele

    Legat de ultimul tablou am eu un mic comentariu.

    @Baba Cloanta Cotoroanta: Sa taci ca nu ma mananci azi tu pe mine! 😛

  • prc

    Sursele de la poze? Sau esti un multitalent :)?

  • MR

    @prc
    Da da.