Slăbiciunea “omului bun”

Noi, românii, suntem recunoscuți pentru bunătatea noastră. We are good people. Primim străinii cu pâine și sare, ne facem preș cautând să îi ajutăm pe cei aflați în nevoie, suntem prietenoși nevoie mare – sau cel puțin așa zice imaginea clasică despre spiritul românului.

Ei bine, pentru cei care mă cunosc, sunt român dintrăsta, din cap până-n picioare. Și cu toate astea, mă întreabă lumea de ce sunt așa de aprig, de “rău” și mă țin scai de capul unora gen MISA sau Noua Dreaptă.

Hai să vă explic. Sunt român: blând, cald, omenos, primitor, săritor și amabil. Prieten de nădejde, bun de pus la rană la necaz. Și știți de ce ? Pentru că CRED în aceste valori. De unde și dracii care mă apucă atunci când văd că jigodiile profită de ele. Atunci devin neiertător. Ups, am spus cumva NE- IERTĂTOR ?!

Dar cum se împacă asta cu latura creștină ? Iisus ne învață că trebuie să iertăm, bla bla.

La MISA te învață să creezi mental cadrul în care să te împaci cu persoana cu care te-ai certat, eventual să te rogi la îngerul iertării, ca să nu rămâi cu stări negative, cu resentimente, că apoi dai în boli, gen cancer sau mai rău. Și tot bla bla-ul ăsta e de fapt în realitate psihologie inversă, de genul să îți fie ție rușine de rușinea (lipsă) a nesimțitului care a profitat de bunătatea sau prietenia ta. Adică tot tu ești dator să faci ceva pentru că el e jigodie. Să ierți. Că dacă nu ierți ești vinovat… că nu l-ai iertat ! Adică tot tu ești de vină !

Cine a inventat căcatul ăsta merită un glonte între ochi.

Eu personal, când vine vorba de iertat, sunt de părerea iezuiților: iertarea (prost acordată) naște alte păcate !

Un om nu trebuie iertat ca să te simți tu bine, împăcat, mândru de tine că iote bre, ai fost în stare să îl ierți pe greșelnic. NU ! Îl ierți pe ăla care ți-a greșit doar dacă merită, DUPĂ ce a cerut să fie iertat. Că nici Dumnezeu nu iartă de-ampulea, ci numa pe cei care se roagă cu “duh umilit și inimă înfrântă” !

Dacă vezi că regretul este sincer, iar omul regretă din suflet, atunci merită să își uiți supărarea pe el și să îl primești cu dragoste ca pe un frate, uitându-i greșeala.

Însă dacă el se poartă cu tine ca și cu un dușman, batjocorindu-te în continuare, el nu merită iertarea ta și trebuie tratat ca atare, ca un dușman ce îți este.

Aici, recunosc că am învățat câte ceva de la evrei, unul din puținele popoare care au rezistat cu identitatea culturală și religioasă intactă timp de peste 5 milenii. La evrei, dușmanul este respectat. Nu îl uiți, nu îl ierți, ci îl lovești dacă ți se ivește prilejul.

Da, o să spuneți că legea karmei, bla bla. Spuneți-le astea românilor care mănâncă pâinea amară a străinătății și care și-au “iertat” torționarii comuniști și neo-comuniști, care călăresc și acum pe grumazul bietei Românii, făcând-o nelocuibilă pentru blajinii ei băștinași. Dacă știam să ne respectăm dușmanii ca popor, îi nimiceam când am avut ocazia la Revoluție, în loc să îi iertăm – dându-le astfel șansa să ne distrugă și a doua oară.

Iar eu sunt DUȘMĂNOS și RĂZBUNĂTOR cu cei care mi-au greșit pentru că au făcut greșeala să îmi calce în picioare cele mai alese sentimente: de prietenie, de camaraderie. Dacă ar fi fost o prietenie dinaia chioară, călduță, nu m-aș fi supărat. Puțin ai oferit, puțin ai pierdut. Însă atunci când ești trădat în tot ce ai avut mai bun de oferit, și ai puterea și capacitatea de a da o lecție celui ce te-a trădat, doar niște idei stupide – cum este ideea de iertare prost înțeleasă – te pot împiedica să o faci.

Nu pretind că sunt vre-un sfânt cu aureolă sau vre-un diavol încarnat. Sunt doar un om, și cu bune și cu rele. Nu cer altora altceva decât ceea ceîmi  cer mie însumi, sau decât ofer. Iar oamenii care se simt tentați să profite de bunătatea mea, luând-o drept slăbiciune sau prostie, vor înțelege atunci că s-au înșelat amarnic și vor regreta că și-au bătut joc de bunătatea oferită.

Căci nimic nu e mai rău în viață decât să fii condus sau tutelat de altul mai prost decât tine, doar pe motiv că el are mai mult tupeu și se bagă în față, cu pretenția să te conducă. Pe un astfel de imbecil merită să îl pedepsești dacă Dumnezeu ți-l dă în mână, să îi dai lecția pe care o merită, căci altfel el va crede că ce a făcut el e bine, și va persevera și în prostirea altora. Nu întâmplător apar conjuncturile care dau posibilitatea de a le plăti cu vârf și îndesat celor care ne greșesc. Iar dacă – sub asprimea pedepsei, respectivul va realiza că a greșit și își va cere iertare din suflet, abia atunci merită iertarea.   

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *