Medicii veterinari din România sunt niște imbecili lacomi și fără scrupule. Majoritatea

Știți cu toții probabil cum e să ai în familie un câine, care mai e și bătrân. La nivel de principiu, cu toții știm că un câine trăiește de 7 ori mai puțin ca un om, dar cu toate astea suferim intens când e vorba să se întâmple să moară AZI, ACUM.

Povestea câinelui meu, Ari, a început în urmă cu 17 ani într-o iarnă, când a fost găsit în zăpadă, aproape înghețat, de către bunul meu prieten, IntenseLight. Cățelușul era cât un șoarece, un pui care a încăput în pantoful prietenului meu, până acasă. IntenseLight mi l-a trimis la București printr-o iubită de-a mea din acea vreme și astfel a ajuns la noi în familie Ari.

Crescând, s-a dovedit a fi, la fel ca toate animalele care au conștiința faptului că au trecut de mici, pe lângă moarte, un animal sobru, serios. Chiar ca și pui, nu era foarte expansiv, însă își dăruia întreaga afecțiune stăpânilor. În casă exista un clasament: eram eu, pe care mă urma și mă urmărea ca pe ochii din cap, după care veneau mama, soră-mea și taică-meu.

Ari venea cu mine peste tot, fără lesă, la picior, ascultând comenzile verbale spuse pe un ton normal. Un cățel inteligent și atent, care nu a mușcat nici măcar o singură dată un om. Urca cu mine în autobuz și se ținea aproape de piciorul meu, chiar dacă era înghesuială, atent să nu fie călcat pe labe sau pe coadă.

Odată, a rămas în urmă, ușile autobuzului s-au închis iar el a rămas în stație. Se uita la mine cu ochi disperați, prin ușa închisă. Am apucat doar să îi spun să nu se miște de acolo, că mă întorc să îl iau. Autobuzul era aglomerat, a făcut o veșnicie până la următoarea stație, la întoarcere mașina a venit și mai greu, cred că am pierdut jumătate de oră până să ajung în stația unde lăsasem câinele. Era acolo, așteptându-mă liniștit, plin de încredere că voi veni după el. Nu fugise după mașină, nu se luase după oamenii care încercau să îl mângâie și pe care el îi accepta politicos, fără a-i băga însă în seamă.

Când m-a văzut, mi-a sărit în brațe fericit, și atunci am înțeles că CHIAR am un cățel deștept.

Era un câine plimbăreț. Era suficient să îi spui: Ari, mergi cu mine până în cutare loc ? Imediat se ridica, se întindea și venea vesel la ușă, dând din coadă. Odată a plecat cu taică-miu cu mașina, la câteva stații distanță de casă, undeva unde el trebuia să cumpere niște piese pentru mașină. Acolo, a pierdut câinele. Si s-a întors acasă fără el. Toată familia, cu mic cu mare, ne-am suit în mașină, ne-am dus în zona în care îl pierduse taică-miu și am pornit în căutarea câinelui. Am căutat ore întregi, întrebând din om în om, disperați. M-am întors pe jos acasă, scotocind fiecare părculeț, fiecare cotlon unde s-ar fi putut adăposti un câine, dar nu l-am găsit. Ajunși acasă seara, obosiți și triști, l-am găsit pe Ari în fața ușii, așteptându-ne răbdător. Memorase drumul și venise pe jos acasă.

Noi nu am avut problemele altor familii cu câini, gen: cum să plecăm în vacanță, ce facem cu animalul, cu cine îl lăsăm ? Cîinele mergea peste tot cu noi: la mare, la munte, în vizite, la nunți, botezuri, cumetrii. Când mă urcam la volan, îmi sărea în brațe și mă învățasem să conduc așa, cu câinele tolănit în brațe. În taberele de la Costinești nu putea intra cu mine la terenul împrejmuit sau la comandament, așa că îl lăsam în curte la hotelul de vis-a-vis de comandament, unde, dacă întârziam prea mult, făcea tărăboi, cerea să iasă din curte ca să mă caute.

Apoi, nu am mai locuit cu ai mei iar el a simțit asta ca pe o trădare. Mă privea înbufnat, dar supărarea lui nu rezista mult, mai ales când îl invitam să meargă cu mine în diverse locuri. Nu se bătea cu alți câini, înțelegea imediat dacă îi interziceam un lucru, ce mai – un câine aproape uman, care dădea dovadă de un auto-control chiar mai mare decât al multor oameni. Anii au trecut iar Ari a îmbătrânit. Am mai cules și alte animale de pe stradă: câini, pisici. Pisici cu care a mâncat din aceași castron, acceptându-le cu înțelepciune, înțelegând că sunt oropsite cum a fost și el. Pe care le apăra pe stradă și în curte de alte pisici rivale, pe care le fugărea, protejând pisica “noastră”. Și ușor, anii au trecut.

Ari a avut o viață bună. A trăit într-o familie care l-a iubit și i-a oferit condiții pe care puțini câini le au. Ani de zile a dormit cu noi în pat, la picioare, până când, din cauza bătrâneții, a ajuns să sforăie mai tare decât mine. A fost mutat în living, cu ceilalți câini, unde au o canapea numai a lor, însă uneori, când insistă este lăsat să doarmă cu în pat cu câte un membru al familiei. Vine să doarmă cu mine în rarele momente când mai trec pe la casa părintească; în dupamiezile fierbinți de vară, când mă întind în răcoarea dormitorului, el vine cu botul la marginea patului și mă privește rugător, cu ochii aceia albicioși de glaucom, de bătrânețe. Îi spun doar: hai sus ! Și se urcă în pat, delicat, atens să nu deranjeze. Se bagă la picioare sub pătură sau plapumă, încălzindu-mi picioarele, fericit să mă simtă, să aibă contactul cu mine.

În urmă cu doi ani, a dezvoltat o tumoare în zona pieptului. Am fost la doctorița veterinară de la noi din cartier, care l-a operat, excizând-o. Mi-a spus că e cancer și că probabil că nu va supraviețui, că va face metastaze în corp, că există și pentru ei chimioterapie, dar e scump, etc. Am plâns atunci, disperat că îmi pierd cățelul și m-am resemnat, hotărât să nu îl chinui cu tratamente, știind cât de rău se simt oamenii de la chimioterapie. După doi ani, câinele era bine mersi, nici urmă de cancer. Probabil că dacă l-aș fi “tratat” cu chimioterapie de 5 milioane doza, ar fi murit mai repede. La fel a pățit amicul meu Zars, care a găsit un pui de doberman abandonat la el pe stradă. Cățelul avea un picior mai gros, inflamat. L-a dus la veterinarul din cartier, care i-a spus că cunoaște câinele, că are cancer osos iar stăpânii probabil că l-au abandonat din cauză că nu voiau să cheltuie pe eutanasierea lui. Au stabilit ca a doua zi să îl aducă pentru injecția letală. În seara aceea, amicul meu l-a ospătat bine, cu câteva chile de carne, iar cățelul a adormit fericit. Amicul meu n-a pus geană pe geană toată noaptea, trist că trebuie să ducă câinele la omorât. Dimineața, luase deja hotărârea să nu omoare câinele, căci cățelul era vesel, jucăuș, mânca normal, nu părea să aibă dureri. Câinele a mai trăit 4 ani, bine-mersi, fără nici un semn de boală, până într-o zi când a scăpat din curte și nu s-a mai întors.

La fel și cu mine, zilele trecute. Ari a făcut un soi de criză epileptică, pe la 6 dupamiaza. A durat cam 30-40 de secunde. Apoi, după 2 ore, altă criză. După fiecare criză era foarte speriat, ne căuta prezența, avea mici probleme motorii, se plimba încontinuu, nu își găsea locul. Ne-mai-suportând tensiunea, la 1 noaptea l-am dus la un cabinet veterinar non stop, pentru o consultație. Pe drum, în mașină, mi-a mai făcut o criză. Veterinarii mi-au luat 3 milioane pe două analize de sânge, care dădeau rezultate proaste pentru ficat și creier. Mi se recomanda un RMN de 10 milioane, a doua zi, undeva pe șos. Ștefan cel Mare. Dacă ieșea că e tumoare, nu îl mai trezeau. După simptome și vârstă, doctorița spunea că cel mai posibil e o tumoare cerebrală, excluzând din start sugestia mea că ar putea fi o cădere de calciu sau pur și simplu o criză de epilepsie. Mi-au mai propus niște investigații la ficat, car m-ar fi costat doar alte 3 milioane. Am refuzat. I-au mai făcut o injecție, un calmant, și am plecat acasă cu el. Au trecut 3 zile de atunci. Fără crize, fără alte probleme. Câinele mănâncă bine, bea apă, se plimbă, își face nevoile normal, nici vorbă să crape. Între timp, am fost cu analizele lui la alți doi “medici” veterinari. Unul mi-a propus direct să mi-l eutanasieze, îmi făcea și reducere, mă costa “doar” două milioane. Altul voia să experimenteze pe câine niște doze de anti-coagulant, folosit în cazuri de atacuri cerebrale, care m-ar fi costat “doar” 4 milioane doza ! Abia m-am abținut să nu îi administrez eu lui vre-o 3 doze, ca să văd dacă sunt bune, amintindu-mi de povestea mecanicului meu, care a acceptat pentru câinele lui tratamentul cu anti-coagulant, plătind 3 doze, deși era necesară doar una. Câinele a murit iar stăpânul, aflând că din lăcomie medicul i-a recomandat mai multe doze ca să ia mai mulți bani, știind că câinele oricum moare, l-a bătut pe medic de l-a băgat în spital.

În concluzie, și pe zona de medicină veterinară sunt mulți ticăloși care speculează suferința stăpânilor, profitând de disperarea lor, aplicând proceduri, analize sau tratamente scumpe, inutile, doar din dorința de a face bani pe seama suferinței animalelor. Nu vreau să generalizez, probabil că sunt și medici veterinari buni, însă probabil că sunt mult mai puțini decât cei puși pe îmbogățire.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *