Frica – necesară în evoluția spirituală ?!

Nu m-am putut împăca niciodată cu ideea iudaică din pildele lui Solomon că “Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii”. Și dacă ar fi fost o vorbă, aruncată acolo, la nenorocire și urgie ! Dar ea se repetă de prea multe ori în Biblie:

Frica Domnului este inceputul stiintei; dar nebunii nesocotesc intelepciunea si invatatura.” (Proverbe 1:7). 

Frica Domnului este inceputul intelepciunii; toti cei ce o pazesc au o minte sanatoasa si slava Lui tine in veci” (Psalmul 111:10). 

Inceputul intelepciunii este frica de Domnul; si stiinta sfintilor este priceperea” (Proverbe 9:10). 

Dar hotararea Lui este luata, cine I se va impotrivi? Ce-I doreste sufletul, aceea face. El Isi va implini dar planurile fata de mine, si va face si multe altele. De aceea, tremur inaintea Lui, si cand ma gandesc la lucrul acesta, ma tem de El. Dumnezeu mi-a taiat inima, Cel Atotputernic m-a umplut de groaza” (Iov 23:13-16). 

Nu voiti sa va temeti de mine, zice Domnul, nu voiti sa tremurati inaintea Mea?“ (Ieremia 5:22). 

Slujiti Domnului cu frica si bucurati-va tremurand” (Psalmul 2:11). 

Frica de Domnul este curata si tine pe vecie” (Psalmul 19:9). 

Tot pamantul sa se teama de Domnul! Toti locuitorii lumii sa tremure inaintea Lui” (Psalmul 33:8). 

Veniti, fiilor, si ascultati-ma, caci va voi invata frica Domnului” (Psalmul 34:11). 

Invata-ma caile Tale, Doamne! Eu voi umbla in adevarul Tau. Fa-mi inima sa se teama de Numele Tau” (Psalmul 86:11). 

Sa ascultam, dar, incheierea tuturor invataturilor: Teme-te de Dumnezeu si pazeste poruncile Lui. Aceasta este datoria oricarui om” (Eclesiastul 12:13).

De ce este teama, frica, groaza de Dumnezeu Începutul Înțelepciunii Lui ?!

Nu am înțeles niciodată până acum această atitudine evreiască profund schizofrenică: teme-te, îngrozește-te de Creatorul tău, dar în același timp, iubește-L din tot sufletul tău ! Sună a sindrom Stockholm, în care omul-victimă, ajunge să își “iubească” agresorul datorită unui mecanism represiv pe care îl putem lesne identifica în istoria biblică a poporului evreu! Robie, plimbat aiurea prin deșert ani de zile, lupte cu tot felul de  popoare, boli îngrozitoare, pământul care s-a deschis și i-a înghițit pe unii, etc. Normal să temi de așa un Dumnezeu crud și mai ales răzbunător ! Nici în perioada post-biblică evreii nu au dus-o mai bine. Alergați și prigoniți de toate popoarele, Holocaustul, etc. Par să fie cel mai urgisit popor din Istorie, și totuși nu renunță la zeul lor cel crud, care îi chinuie atât.

În fine, ideea este că într-un fel, am ajuns la propria mea înțelegere particulară asupra “fricii de Dumnezeu”, poate nu cea adevărată sau cea mai bună, însă singura la care am acces acum.

Ignorantul nu se teme de nimic. În lipsa lui totală de orizont, el se bucură de prezent atât cât îi este favorabil, și suferă când destinul îi este potrivnic. Așa cum teoretiza și Blaga în reflecțiile lui despre apolinic și dionisiac, omul are o natură animală dionisiacă, care îl împinge să caute plăcerea și să evite durerea, pe cât posibil.

Ca o paranteză, este interesant cum vechile obiceiuri dionisiace răsar din nou în lume, la mii de ani de la dispariția lor. În urmă cu 2000 de ani, cultul lui Dyonisos era pretutindeni, aveau loc procesiuni publice în care mulțimile de oameni veseli, însuflețiți de băutură și muzică se dezlănțuiau, dănțuiau, cântau, făceau sex liber, lăsându-se pradă “zeului” Dyonisos. Sărbătoarea era atât de mult respectată, încât cei ce săvârșeau o crimă în cursul procesiunii, sub influența “zeului”, nu erau pedepsiți pentru fapta lor !

Astăzi, avem tot felul de festivaluri și parăzi ale “libertății” care re-ânvie în realitate cultul lui Dyonisos, mizând în fapt pe aceeași apetență a omului pentru descătușare de convenționalism și reguli prin alcool, muzică, dans și sex.

 Revenind la frica de Dumnezeu, eu am regăsit și înțeles această frică – ca început al Înțelepciunii – în budhism. Înțelegând la modul profund că Existența este plină de suferință, realizând acest lucru, apare TEAMA, frica, groaza de a mai rămâne în această stare iluzorie. Interesant este că termenul folosit în budhism – în pali, pentru suferință, este dukkha. Însă dukkha mai are în bushism și sensul de imperfecțiune, de impermanență, de conflict, de vid și de insubstanționalitate.  

Pentru a ilustra această stare de impermanență, în Budhismul zen există următoarea parabolă, ce ilustrează perfect adevărata situație în care se află toate ființele creeate:

Un om calatorind pe un camp intalneste un tigru. Omul fuge, dar tigrul alearga dupa el. Ajungand aproape de o prapastie se prinde cu mana de o vita salbatica si ramane agatat de aceasta deasupra prapastiei. Tigrul il adulmeca de sus. Inspaimantat, omul nostru priveste in jos, acolo unde un alt tigru asteapta sa-l manance. Doar vita salbatica este cea care-l sustine. Doi soricei, unul alb si unul negru, incetul cu incetul incep sa roada din vita salbatica. Omul nostru vede o capsuna delicioasa langa el. Apucand capsuna cu o mana si tinandu-se de vita cu cealalta, cade in prapastie in timp ce mananca delicioasa capsuna. Ce dulce a fost acea capsuna in timpul caderii sale.

Ideea impermanenței omului și a căutării grabnice a căii de ieșire din acestă stare se regăsește și în alte pilde budhiste, precum cea a omului lovit de o săgeată otrăvită. Realizând că este rănit de moarte, el nu va filosofa cu gânduri gen: să vedem cine a lansat săgeata, din ce lemn este făcută, ce fel de otravă s-a folosit, din ce motiv a tras respectivul în mine, etc. Ci va scoate cât mai grabnic săgeata din rană și va căuta leacuri, căutând să se salveze. O altă parabolă zen ne spune că omul este precum o persoană ce trăiește într-o casă incendiată. El nu va aștepta înăuntru, riscându-și viața filosofând cu privire la cine a pus focul, din ce direcție bate vântul, ci va încerca să iasă cât mai grabnic, pentru a se salva.

Și în budhism, ceea ce scoate omul din starea de pasivitate și complacere, este frica de nimicire. Doar frica constitutie motorul suficient de puternic care îl poate face pe om să renunțe la plăcerile de moment, iluzorii prin impermanența lor, și să caute poarta Eliberării din samsara.

Astfel am reușit să înțeleg frica ca pe o stare necesară ab inițio, pe calea spirituală. Din ea derivă compasiunea pentru starea jalnică a tuturor făpturilor – inclusiv a mea însămi, și se aici imboldul/impulsul de a căuta remediul/salvarea.

Rezumând la nivel comparativ, creștinismul/iudaismul și budhismul sunt sisteme de religioase incompatibile, provenite din spații culturale diferite. Însă iată că mecanismul determinant, transformator, la care ele apelează este același, fapt de natură să le valideze pe amândouă.

Iudainsul-creștinismul antropomorf, având o zeitate personală/personificată – nu poate fi echivalat cu budhismul, ce nu are o Zeitate supremă personificată drept element central religios. Însă tocmai lipsa elementului antropomorf, personificat al Divinității m-a ajutat să trec peste “ranchiuna” de ordin personal din creștinism, care mă îndemna să sar din pantofi și să ridic pumnul sfidător către Cer, căci adeseori avem tendința de a atribui defecte umane Dumnezeului Creștin/Iudaic.

Realizând faptul că “teama de Dumnezeu” este de fapt spaima în fața impermanenței propriei existențe, realizarea propriei nimicnicii în fața Eternității Divinității, am înțeles, în sfârșit.

 

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *