Feed on
Posts
Comments

Deoarece am primit sugestii și critici de la mai mulți cititori ai articolului despre frică și necesitatea ei în evoluția spirituală, am decis să completez articolul respectiv cu o ultimă parte, care să lămurească anumite aspecte privitoare la iudaism și creștinism – și aprecierile mele particulare asupra lor.

Mi se reproșează, pe scurt, că am eludat discuția fundamentală asupra mecanismului păcatului, fricii, pedepsei și iertării, ce constituie esența sistemului iudeo-creștin.

Să explic în câteva cuvinte, pentru cei care nu cunosc, în ce consta acest sistem.

  1. Dumnezeu a ales poporul evreu.
  2. Dumnezeu a făcut un legământ (târg, înțelegere) cu poporul evreu: El îi va conduce către Pământul făgăduinței, unde curge lapte și miere, iar ei îi vor respecta cu strictețe poruncile.
  3. Evreii au încălcat poruncile, iar Dumnezeu i-a pedepsit.

Deci, mecanismul clasic de dresaj tip recompensă-pedeapsă, cu apanajul său obligatoriu – conștiința greșelii și frica de pedeapsă.

Însă odată ajunși pe Pământul făgăduinței, evreii trebuiau în continuare să respecte regulile impuse de Dumnezeu, însă ei continuau să le încalce că deh, erau oameni.

Atunci a apărut ritualul țapului ispășitor. La fiecare început de an, se lua un țap, asupra căruia rabinul comunității transmitea în mod simbolic toate păcatele adunate în anul respectiv de către membrii comunității. Apoi țapul era sacrificat (după unele variante, cică murea instant sub povara păcatelor), iar evreii erau expiați, purificați de păcat pentru încă un an. Nimic deosebit în asta. La toate popoarele vechi exista simbolul purificării, reânnoirii și anulării greșelilor/păctelor, sub diverse forme (îmbăieri rituale, abluțiuni – vezi la indienii vedici, ceremonii ale focului – vezi la zoroastrieni, etc.)

Jung, cercetând toate aceste forme de purificare, le găsea necesare din punct de vedere psihologic pentru a da posibilitatea individului cre a comis greșeli sau “păcate” să găsească o formulă de conciliere cu sine însuși, de auto-iertare, să-și redobândească stima de sine în comunitate, un act de sănătate psihologică al comunității deosebit de util, regăsit la toate popoarele sub diferite forme.

Acest mecanism de compensare nu ar fi avut altă alternativă decât pedeapsa, însă o societate rigidă care tot pedepsește fără excepțe toate greșelile devine o dictatură sufocantă a legii iar după un timp membrii ei tind să abolească legea pe care o resimt prea tiranică.

Creștinismul nu a făcut decât să preia tot acest mecanism, punându-l pe Hristos garantul ștergerii păcatelor, luând locul țapului ispășitor din tradiția iudaică.

Ei bine, eu personal odată ce am înțeles acest mecanism defensiv al mentalului colectiv, nu consider că pot evolua spiritual prin conformismul cu anumite reguli. Pentru mine, evoluția spirituală înseamnă mult mai mult decât a urma orbește poruncile Divinității, sperând că am adunat suficiente puncte de conformism pentru a accede în Împărăția Cerurilor. Cei care vor să se clarifice pe deplin asupra viziunii tradiționale creștine asupra sistemului de punctaj impus, le recomand lucrările despre Vămile Văzduhului prin care este nevoit să treacă sufletul după moarte.

Problema este – ce se face creștinismul cu cei cuminți, proști de cuminți, banali, mediocrii, care nu sunt în stare să iasă din starea de conformism și să păcătuiască măcar ? M-am amuzat teribil discutând cu un preot care se chinuise o oră încheiată să îi găsească măcar un păcat cât e mic, din cele inventate de Biserică, unei fete de familie bună, bine educată. Până la urmă, disperat, i-a pus în cârcă respectivei păcatul strămoșesc, al Evei pentru căderea adamică -și a încheiat enervat spovedania.

Iată deci că și în creștinism, mecanismul de învinovățire-iertare nu funcționează cu aceeași putere la toți.

Și pentru că tot am fost provocat să fac comparații cu MISA, adaug următoarea precizare. Și la MISA se regăsește același mecanism matematic de evoluție spirituală, însă sub o altă formă.

Spre deosebire de creștinism/iudaism, la MISA nu aduni sau scazi păcatele comise/iertate ci practicile spirituale, care cunosc și ele o ierarhie d.p.d.v. al eficienței. În frunte (punctaj maxim !) tronează karma yoga (desemnată de Gregrian Bivolaru drept cea mai rapidă cale de evoluție spirituală – mă întreb oare de ce, și dacă nu a avut vre-un interes să spună asta), urmată apoi de amorul cu continență, spiralele și inducțiile Stării de Eliberare prin Miracol Divin (unde arderea karmei se face pe mii de vieți la o singură spirală !), pe palierul inferior al eficienței situându-se “banalele” tehnici de yoga clasică (meditație, asane, pranayama, mudra și bandha). Înteresant este că despre yama și nyama (regulile de comportament – care în creștinism ar duce la acumularea de păcate prin încălcarea lor) nu se vorbește decât la început, ca faze pregătitoare, ele ne-fiind creditate la MISA cu nici un fel de efect eliberator.

La MISA se vorbește foarte mult despre “saltul spiritual prin acumulare” de energii ocult-subtile,  deci tot un sistem cumulativ de puncte, în care Realizarea spirituală este văzută drept un rezultat al  efortului liniar de acumulare de energii/puncte/merite.

Interesant este că în creștinismul ezoteric, în isihasm, lucrurile nu sunt văzute astfel și nu funcționează așa.

Ca și în budhism, în special în dzogchen, se pune accentul pe realizare, adeptul fiind sfătuit să abandoneze orice preocupare/distragere periferică ce i-ar putea abate atenția de la scopul ultim.

În concluzie, spun că nu am scris în primul articol despre aceste mecanisme de tip cumulativ pentru că nu am considerat că ele sunt importante din perspectiva subiectului abordat.

loading...

One Response to “Frica – necesară în evoluția spirituală ?! – Partea a II-a”

  1. vivi says:

    fara nici o legatura cu subiectul, citesc pe exmisa ca a murit Mario Sorin Vasilescu.

Leave a Reply