A trăi în România

A trăi în România zilelor noastre – față de orice altă țară vest-europeană, este similar trăitului în apă. Totul este mai greu, chiar și lucrurile simple.

În autobuze, șoferii nu dau drumul la aer condiționat (decât la ei în cabină, bineânțeles) pentru că se consumă motorină în plus. Motorină pe care ei o fură în cârdășie cu șeful de autobază. Nu e mare diferența. Un litru-doi, la cursă – maxim 10 litri pe zi. Adică câteva zeci de lei. Și pentru un căcat de bani pe care îi ciordeșc respectivii, mii de oameni fierb în cutiile încinse de căldură, numite autobuze.

Alt exemplu: vrei să trimiți un fax la nu contează ce instituție, care s-a europenizat doar pe site, afișând liniștitor numere de fax. Când suni ca să transmiți ceva, persoana de la capătul firului răspunde, apoi întrerupe apelul. Canci fax ! Chiar și când sunt puse pe automat, aparatele nu primesc transmisiile și nu dau ok. Am fost odată cu scandal la o grefieră, să mă plâng că din 5 numere de fax ale instituției (cabinet președinte, grefier șef, arhivă, registratură și serivciu de probațiune), nu le merge nici un fax. Mi-a spus că nu le țin pornite pentru că nu au hârtie, că Ministerul nu le-a alocat bani de hârtie. În realitate (am aflat de la o subalternă), angajații fură hârtia. Pleacă cu topurile de hârtie acasă. Pentru un căcat de 14 lei de top (maxim !), este paralizată comunicarea contribuabilului cu o întreagă instituție ! Iar pe mail nu merită să trimiți, că nu primești confirmare de primire, nu îl printează și nu îl înregistrează zicând că “nu l-a văzut”.

Vrei să verifici un dosar la arhiva unei instanțe. În 5 din 10 cazuri poți avea ghinionul să fie căzut sistemul ecris, și să nu se găsească nimeni să îl ridice – sau cel puțin nu în timpul programului cu publicul. Pentru că “specialiștii” în IT ai Ministerului Justiției sunt plătiți cu salarii de mizerie și atunci respectivii sunt de negăsit în timpul programului. Cunosc un caz în care președinta unei instanțe pusese jandarmii instituției să îl găsească pe dobitoc, care își mai ținea și telefonul închis. În final, s-a descoperit că omul își luase liber o oră ca să instaleze un windows piratat și să facă rețeaua la un șmecher cu o firmă de vis-a-vis  de clădirea instanței respective.

Alt caz. Un prieten trebuia să primească o carte din SUA, de la un amic, prin DHL. N-a fost pe fază când l-au sunat să i-o livreze și a ratat livrarea pe ziua respectivă. Când i-a sunat să intre în posesia cărții, i-au cerut o grămadă de chestii: copii de pe actele lui, un Cod EORI și nu mai știu ce chestii. Problema e că numai obținerea codului EORI online i-a luat vre-o două zile. Când în sfârșit a avut toate documentele, i-au cerut aproape un milion taxă de depozitare – câte 23 de lei pe fiecare zi de întârziere ! Când i-a întrebat de ce se poartă așa și dacă treaba asta o fac peste tot în lume cei de la DHL, angajații s-au simțit jenați și au schimbat vorba, îngăimând ceva gen “Așa e politica firmei la noi”. Curios din fire, am căutat pe net: surpriză ! Doar la noi, DHL-ul te rupe la taxa de depozitare. Practic, după 3 zile de depozitare, taxa DHL-ului ajunsese să depășească valoarea cărții respective – unde mai pui că se plătise și contravaloarea transportului de către expeditor !

Mai vreți exemple ? Jegoșii de la Romtelecom taxau o cunoștință de-a mea cu aproape 200 lei pe lună pentru televiziune prin cablu, telefonie și internet. Revoltată, respectiva persoană (clientă fidelă de aproape 7 ani!) a mers să rezilieze contractul, căci aceleași servicii erau oferite de RDS sau UPS la 50-60 lei pe lună. Ca să nu o piardă, Romtelecomul i-a făcut o altă ofertă “avantajoasă”, la “doar” 99 de lei pe lună. Când a citit contractul, să cadă jos: în banii ăia avea doar 100 de minute de convorbiri incluse (ce depășea o costa de la 35 euro cenți pe minut !) și pierduse din grilă HBO-ul și alte câteva posturi mișto. Același răspuns: “E politica firmei”.

La fel, exemplele de servicii în care noi românii plătim dublu sau triplu față de cei din vest, există cu duiumul: comisioane bancare uriașe, aberante, proceduri aiurisitce, bătăi de joc de tot felul la serivicii de doi bani, de parcă toate marile companii au venit aici doar cu gândul să câștige cât se poate și să ofere cât mai puțin.

Mă uitam azi la televizor pe TVR 1 la un reportaj despre dezastrul mineritului cu cianuri de la Baia Mare. Mărturii în direct ale corupției guvernării PSD-iste. Despre cum firma care trebuia să facă ecologizarea lacurilor cu cianuri, o făcuse turnând pământ și încasând pentru asta 80 de milioane de euro ! Bani de care nimeni nu poate să comenteze, în ciuda raportului Curții de Conturi, căci acele zeci de milioane de euro au fost re-investite de firma respectivă pentru “reparațiile” unor biserici din zonă. Deci în loc de ecologizare și mediu sănătos, de 80 de milioane de euro băimărenii au primit sunete duioase de clopot. Iar dosarul penal respectiv s-a clasat, căci nu s-a găsit nici un vinovat !

Un nene s-a ținut totuși de capul lor 10 ani și a câștigat la CEDO. CEDO a pronuntat hotararea in cauza Tatar si Tatar contra Romaniei, Curtea europeana decizand in unanimitate ca dreptul celor doi reclamanti la un mediu sanatos si protejat a fost incalcat de catre Romania. Mișto e faza că și CEDO le-a dat muie celor doi tătari, respingând orice solicitare de obligare a Statului Român la plata de daune morale, dându-le doar 7.000 euro pentru “cheltuieli de judecată” adică onorarii de avocat. Adică un căcat ! probabil că dacă erau francezi sau orice altă națiune europeană, ar fi primit câteva milioane de euro despăgubiri. Dar așa, ca români…

De-asta e greu să trăiești în România, la fel ca a te mișca în apă. În apă se mișcă bine doar peștii…

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *