666 – the number of the Beast

Acesta era titlul unui album al formației britanice de heavy metal Iron Maiden, pe care o ascultam în primii ani de liceu. Album care a schimbat definitv cursul curentului heavy metal britanic, impunându-l în fața punk-ului.

Mă amuza teribil piesa, ca de altfel toate celelalte melodii ce aveau ca temă apocalipsa rock, în care diavolul devenea – dintr-o chestie oribilă, malfică, urâtă, cu coarne – un star rock, un personaj haios, căci îmi aduceam aminte de versurile lui Topârceanu din poezia Bacilul lui Koch:

“O, nu vă fie teamă… și dracul este negru
Când stă să-l zugrăvească un iconar integru,
Dar… ici un pic de galben și dincolo puțin
Albastru… și pe gură o dungă de carmin, —
Cu toate c-adineaori părea insuportabil,
Din drac urât și negru devine acceptabil.
(Dar nu fac oare zilnic cucoanele — și ele —
Cam tot același lucru pe propria lor piele?
Ba fac așa chiar domnii — de genul femeiesc…) ”

Între timp, rock-ul a evoluat sau – mai bine spus, s-a diversificat în toate direcțiile, căci din dorința de originalitate, formațiile rock au explorat (și epuizat !) complet tema demonismului, satanicului, maleficului și iadului în general.

Rezultatul a fost unul rocambolesc, iar încercarea de popularizare a satanismului veritabil prin muzica rock (dacă o fi existat vre-una !) a eșuat lamentabil într-o cacofonie haotică de trupe care de care mai urlătoare și mai exhibiționiste.

Nu s-a păstrat nici un mister, nici un fior, nici un colț al iadului neexplorat, oamenii ăștia gălăgioși au alergat cu torțele în mâini peste tot, luminând tenebrele temerilor omenești, speriind până și diavolii cu extremismul de care dădeau dovadă în disperarea de a se reinventa, de a șoca publicul.

Pe mine, heavy metalul și celelalte curente de metal apărute în aceeași perioadă (dark sau black metal) m-au pierdut în mod ireversibil (în favoarea rock-ului progresiv al celor de la Yes, unde l-am descoperit pe Jon Anderson. De acolo nu a mai fost decât un pas până la Vanghelis, care a scos albume cu Jon, iar apoi preferințele mele muzicale (calmate și de începuturile practicilor yoga) s-au îndreptat spre muzica electronică compusă și interpretată de Isao Tomita, Klaus Schultze și Kitaro.

Însă re-ascult și astăzi, cu nostalgie, când am dispoziția potrivită, piese din repertoriul celor de la Maiden, WASP sau Manowar, amuzându-mă de ironia ascunsă în unele versuri sau bucăți muzicale – la adresa habotniciei și puritanismului epocii în care au fost lansate piesele respective.

Și nu, nu am devenit nici satanist, nici malefic, nici sacrificator de găini la miezul nopții, ascultând metale. Pentru că nu le-am luat niciodată în serios. O parte din mine a rămas mereu ne-implicată în acest gen de muzică, bucurându-se de spectacol la fel cum te bucuri alături de copii, la un meci simultat de lupte de catch, unde admiri aparența violenței confruntării, fără să te implici cu adevărat în povestea respectivă. De altfel, cred că această caracteristică personală m-a marcat pe parcursul întregii existențe, căci de prea puține ori am găsit ceva care să simt că mă reprezintă cât de cât, ca întreg. Cum spunea un cunoscut, sunt o creatură prea complicată, cu mult prea multe antene și excrescențe, ca să încap într-o cutie atât de simplă.

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *