Greieri pe moarte

Un vechi prieten a încercat zilele trecute să se sinucidă cu otravă pentru câini. Spre norocul lui, nu a reușit, a fost salvat la timp. Noi nu mai comunicam de câțiva ani buni pe motiv de o ceartă ne-soluționată. Am uitat de tot și împreună cu un alt amic comun, l-am vizitat aproape zilnic pe perioada internării la psihiatrie. Da, te internează la nebuni pentru suicid, că lumea nu înțelege de ce un om normal la cap și-ar lua singur viața.

După un timp de la externare, m-a sunat și mi-a mulțumit, spunându-i că prezența mea și a celuilalt prieten comun l-au convins din nou să își dorească să trăiască.

Am uitat să menționez că respectivul nu are pe nimeni. Mamă, tată, soră, frate, toți sunt morți sau lipsă. Nici prieteni nu prea are, că e destul de în vârstă și au cam dispărut din apropiații lui și oricum nu e o fire prea sociabilă. Nu a fost niciodată căsătorit, nu are copii. Are doar un câine, la fel de bătrân ca și el. A simțit că e bolnav și vulnerabil, că nu-și mai poate purta singur de grijă, nu mai poate munci să se întrețină și atunci a decis să dispară, ca să scape de probleme. Mi-e milă de el. Dar nu foarte tare. Mai milă îmi este de un copil fără mamă, cu un tată care nu l-a recunoscut și nu i-a dat numele, aruncat de colo colo de rude. Mi-e mai milă de copil pentru că este neputincios, nu are de ales. În schimb, bătrânul meu prieten a avut de ales. A ales să nu aibă obligații, să nu se căsătorească. A ales să nu pună bani deoparte pentru o securitate financiară la bătrânețe. A ales să se însingureze, să își îndepărteze prietenii prin acreala și răutățile lui meschine. Și a cules ce a semănat. Acu 15 ani încercam să îl însor cu o tipă cumsecade, conștient de capătul de linie care îl aștepta la final, căci mai văzusem cazuri. Nu a vrut, a refuzat – probabil datorită unor complexe personale, nicicând discutate cu nimeni. Astăzi, el este pentru noi, puținii prieteni care i-am mai rămas, o povară. Dacă aș avea de ales, instinctiv aș ocoli astfel de oameni nenorociți nu de soartă, ci de propriile alegeri. Însă nu pot, port povara prieteniei, căci îl cunosc și mă simt dator moral să îl sprijin în continuare. Am mai făcut și fac același lucru și cu alții, nu e un fapt singular. Se pare că am o apetență pentru astfel de oameni, ori ei se apropie ca atrași de un magnetism al bunătății-până-la-prostie pe care  îl posed.

Amicul meu cel bătrân este la final de cursă. Probabil că dacă nu va schimba ceva rapid în viața lui, va recidiva. Însă observ FOARTE MULȚI oameni în jurul meu care sunt înscriși pe același traseu. Eu știu unde îi duce și încerc finuț să îi atenționez. Iar ei, fără excepție, se șterg la cur cu sfaturile mele, evident cu zâmbete politicoase, căci au nevoie de mine sau presimt că vor avea în viitor. Căci ei, în sinea lor, intuiesc care le va fi sfârșitul, însă se mint sau îl ignoră deliberat. Majoritatea speră în sinea lor să moară înainte de decadența fizică, răpuși de vre-o boală îngrozitoare, nedureroasă și instantanee, care să tragă cortina când încă declinul lor nu este evident.

M-am întrebat oare de ce oamenii ăștia refuză să treacă prin toate etapele firești ale omului pe pământ (copilărie, junețe, om cu familie, bunic, oale și ulcele) ?! De ce aleg să se blocheze într-o etapă, de ce refuză destinul omenesc hărăzit de către Creator ?

Ei bine, studiindu-i am ajuns la concluzia că totul a pornit inițial la ei dintr-o neputință născută din frustrare. Nu și-au putut asuma un rol și au făcut pasul înapoi. Normal și firesc ar fi fost să încerce din nou, căci nimeni nu e perfect, cu toții eșuăm uneori, dar repetăm experiența până reușim. Respectivii însă, nu mai încearcă. Sunt probabil atât de sensibili și marcați de experiență încât o refuză cu hotărâre, pentru totdeauna. Apoi își găsesc justificări, scuze pentru a-și accepta noua condiție și pentru a se consolida în hotărârea lor de a rămâne acolo, pe teren sigur. Și viața, lumea, prietenii, vremurile curg pe lângă ei, pe făgașul clasic, iar ei se simt tot mai însingurați, mai diferiți de cei care au mers înainte. Au sentimentul că restul lumii normale îi judecă, și așa și este. Îi judecăm, pentru că s-au oprit din dezvoltare, nejustificat iar asta îi face ciudați, străini, demni de bănuială.

Știu că respectivii îmi citesc blogul, și sper să se recunoască singuri, căci am scris aceste rânduri pentru a-i ajuta să înțeleagă, înainte de a fi prea târziu. Nu le dau numele, pentru a-i proteja de jena de a fi expuși judecății noastre colective, deși asta se întâmplă deja.

Eu cred că principalul motiv pentru care acești oameni s-au blocat este egoismul, tradus în propria lor existență prin refuzul de a-și asuma orice fel de responsabilități aparent gratuite. Refuzul de a avea grijă și sprijini un soț/soție, refuzul de a naște/crește un copil, refuzul de a-și construi o carieră, un drum în viață, care să le asigure un confort financiar la bătrânețe.

De ce să suporți pe cineva, dacă ți-e bine singur ? De ce să te chinui (uneori) să crești un copil, când poți avea tot timpul tău, numai pentru tine ? De ce să muncești din greu, când poți trăi confortabil și cu puțin (las că mai vedem noi ce va fi și mâine…) ?!

Iar când îmbătrânesc și nu mai pot, fac apel inevitabil la umanitatea și bunătatea ta, solicitându-ți sprijinul și ajutorul prin simpla lor prezență pe lângă tine. De-aia îmi vine să îi iau la pumni, să le car pari pe spinare urlând la ei: “marș la muncă, la căsătorie și la făcut copii!”

Pe ăștia, dacă aș putea, i-aș retrimite să repete de o mie de ori lecția cu fabula “Greierele și furnica” până le intră în cap și îi pricep învățămintele.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *