Halloween-ul și coincidențe stranii

Noaptea trecută, de halloween, a ars Clubul Colectiv. 27 de oameni au murit până acum,  146 sunt în spital, cu arsuri și răni grave. Tragedie națională. Guvernul vrea să decreteze zi de doliu național. Familiile victimelor plâng în fața spitalelor, procurorii caută vinovații. Încă un colț al covorului care acoperă mizeria din show-bussiness-ul românesc va fi ridicat. Vor ieși desigur la iveală corupția, șpăgile date pe autorizări fictive și tot lanțul de cauzalități nefaste care au dus la această tragedie. Lumea îi va acuza pe toți cei care vor putea fi găsiți vinovați, iar justiția va da pedepse aspre, vor fi luate măsuri exemplare rapide pentru a potoli setea de dreptate a opiniei publice.

Și totuși, victimele și familiile victimelor acestei tragedii absurde, își vor pune eternele întrebări: de ce ? de ce tocmai eu, de ce tocmai copilul meu ?

După ce conul de lumină aruncat de presă asupra evenimentului își va pierde interesul și se va îndrepta asupra unei alte știri proaspete, familiile își vor plânge încă morții, iar supraviețuitorii vor purta pentru toată viața lor cicatricile arsurilor din acea noapte fatidică de halloween. Majoritatea din zona feței, a capului, căci focul a venit de sus, din tavanul de lemn aprins de niște artificii. Iar întrebările lor vor rămâne în continuare, ca niște strigăte mute, în continuare, aruncate către Dumnezeu, Univers sau abisul necunoscutului: de ce tocmai eu, de ce mi s-a întâmplat tocmai mie ?

Dacă cineva ar fi întrebat tinerii puși pe distracție, aseară la intrarea în Clubul Colectiv, dacă cred în Dumnezeu, majoritatea ar fi luat la mișto întrebarea, s-ar fi scălâmbăit și ar fi râs, cu limbi scoase la mișto și rânjete demonice – în stilul caracteristic nopții de halloween, cu măști și costumații macabre.

Acești oameni, supraviețuitorii tragediei, sunt acum traumatizați. Din cei 400 de participanți la concertul din Colectiv, peste 200 au scăpat nevătămați fizic. Cu siguranță însă sunt tulburați de cele petrecute. Dacă îi întrebi de Dumnezeu acum, sigur nu le mai arde de râs sau scălâmbăieli, și se vor gândi de două ori înainte să își dea un răspuns. Din ceilalți 200, 27 au murit arși de vii, în chinuri îngrozitoare, iar restul sunt în spitale, cu arsuri în special în zona superioară a corpului. Eu știu ce înseamnă durerea arsurii, căci am suferit o astfel de nenorocire, copil fiind. Am fost internat două luni de zile la spitalul pentru copii arși Grigore Alexandrescu. Nu voi uita niciodată suferința schimbării pansamentelor de pe pielea arsă, urletele și țipetele pe care le scoteam eu și colegii mei de suferință, senzația spirtului turnat pe răni, tremurul și groaza în fața momentului inevitabil, rugămințile mele disperate de adresate personalului medical, de a nu mă mai chinui. De atunci am rămas cu o spaimă tăcută față de arsuri. Și niște cicatrici pe care le voi purta pe trup toată viața mea. Deci, înțeleg mai bine decât oricine tragedia prin care trec acei sărmani. Eu am avut arsurile pe picioare, sunt ascunse vederii, doar la plajă îmi amintesc de ele. Îșsă cei cu arsuri în zona capului, pe față, vor purta în public, ca un stigmat, toată viața lor, semnele acelei nopți fatidice, indiferent de cât de bune sau de perfecte vor fi operațiile de transplant la care vor fi supuși. Vor fi diformi, urâți, ca măștile pe care le-au purtat în acea noapte – unii dintre ei.

Și vor purta pentru toată viața în suflet acea întrebare fără răspuns: de ce eu ? de ce fața mea ? de ce tocmai în acea noapte ? Și vor întoarce pe toate părțile evenimentele ce au precedat acea noapte, căutând răspunsuri gen: dacă nu mergeam în Colectiv ci mergem în Fabrica ? dacă nu era concertul celor de la Goodbye to Gravity ? Dacă nu era intrarea liberă ? dacă nu era hallowen ? dacă erau două uși deschise și nu doar una ? dacă aș fi ascultat de feelingul mei interior și nu m-aș fi dus ?

gravity

Știu, vor fi unii care se vor grăbi să sară la concluzii. Religioșii ultra-ortodocși vor exclama cu satisfacție ascunsă, spunând: Dumnezeu i-a pedepsit cu foc de Sus pe sataniștii care celebrau sărbătoarea satanei, halloweenul.

Alții, mai moderați, vor cerceta faptele în ansamblu, folosind instrumentele rațiunii și vor reflecta: care era probabilitatea – statistic vorbind, ca un astfel de incendiu de proporții să se producă într-un club taman de hallowen. O singură noapte pe an. Una din 365 de nopți. Una din ultimii 25 de ani în care nu s-a întâmplat nimic în alte nopți din 25 de ani. Cluburi au mai ars în România, dar nu cu oameni în ele. De ce tocmai într-un club în care se cânta o muzică pe care unii ar putea-o considera satanistă ?

Care era probabilitatea ca focul să izbucnească exact în timpul lansării albumului “Mantras of war” al formației rock Goodbye to Gravity, care conține piesa “The day we die” ?! De ce tocmai tavanul a luat foc și nu altceva ? Care era probabilitatea ca afișul evenimentului să prezinte un personaj cu capul în flăcări, exact ca mulți dintre cei răniți în incendiu ? De ce foc ? Analizând, sunt zeci de mici coincidențe stranii, care au dus la această tragedie.

Sunt puțini cei care știu că în noaptea de halloween, în care tinerii se distrează cu costumații macabre și dovleci sculptați demonic, sunt sataniști care iau în serios această “sărbătoare” și îl celebrează pe satana făcând tot felul de ritualuri în cinstea lui. Iar în astfel de momente, coincidențele stranii ale unor accidente sau morți violente sunt pentru acești sataniști doar semne că satan le-a ascultat rugăciunile și a primit ofranda lor de sânge și foc.

Acești sataniști nu sunt oameni ca mine sau ca tine, cititorule. Sunt oameni cu mulți bani, putere și influență. Oameni care declanșează războaie, care hotărăsc destinele unor națiuni. Și care fac aceste lucruri la momente cheie, cu dedicație către forțele întunericului, ei fiind exponenții acestor forțe pe Pământ. Știu, mulți vor crede că bat câmpii, că lumea e plină de oameni rezonabili, ca mine și ca tine, iar povestea cu sataniștii este ivită din imaginația înfierbântată a unor fanatici, sau că dacă respectivii sataniști chiar există, sunt niște exaltați lunatici. Așa să fie oare ? O să vă pun pe gânduri cu un singur ritual. Evreiesc. Se numește kapparot. E real, e pe bune. Îl practică an de an, evrei civilizați. Oameni ca mine și ca tine. Unii, chiar din Brooklin.       

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *