Nu am titlu pentru chestia asta

Astăzi sunt depresiv. Este depresia aceea amestecată cu disperare. Disperarea neputinței de a schimba ceva. Am sentimentul inutilității oricărei acțiuni, al oricărui demers după ce am fost aseară în Piața Universității. Am trăit sentimentul macabru al unei fieste mexicane a zilei morților, în care m-am plimbat printre oameni morți ce purtau măști cu zâmbete tâmpe în timp ce scandau voioși sloganuri stereotipe, golite de conținut. Îmi vine să urlu, să smulg carnea de pe ei, să le smulg fețele, măștile, stereotipurile și ideile preconcepute, să scormonesc cu mâini febrile în carnea lor, căutând umanitatea, ființa aceea bună și nobilă pe care o mimează. Am rămas în piață doar o gașcă de zombie ce se mișcă lent purtând pancarde cu mesaje fără sens, fără legătură cu lumea reală. În lumea reală, nimănui nu îi pasă de nimic, decât de sine însuși sau cel mult de familia lui. Pentru a ne păstra respectul de sine, pentru a ne considera în continuare oameni, ne prefacem că ne pasă. Indignarea în fața acestei cruzimi îmi umple ochii de lacrimi, abia acum. Nu atunci când s-a petrecut nenorocirea din Colectiv, nu în zilele când zeci de mii de oameni roiau pe străzi șocați. ACUM, când suferința familiilor și victimelor își capătă adevăratele proporții, iar oamenii s-au obișnuit deja și încep să uite.

Căci așa suntem noi alcătuiți. Nu ne place suferința și o evităm inconștient. Creem ziduri emoționale în spatele cărora ne protejăm de durere, mai ales atunci când ea pare inevitabilă. Îi întoarcem spatele sub diferite pretexte, o politizăm, căutăm vinovați refuzăm instinctiv să o mai privim în față pentru a nu ne creea disconfort cu hidoșenia ei.

De aceea ne-am împuținat, noi cei din stradă. Atât ne-a luat: o săptămână. Să uităm, să cosmetizăm, să ne obișnuim cu tragedia, cu moartea, cu suferința. Probabil că eu sunt cel anormal. Imediat după incendiul din Colectiv erau unii, prieteni chiar, care mă acuzau că sunt lipsit de empatie, că judec prea rece, de la distanță, evenimentul. Probabil că așa sunt eu, oi avea genă de ardelean, care se prinde mai greu, cu întârziere. Și una peste alta mai e și ziua mea de nume. În care oamenii mă sună, îmi scriu, mă felicită. Probabil că ar trebui să mă bucur, să fiu fericit însă nu am puterea morală de a răspunde decât la telefoanele obligatorii. Nu vă supărați pe mine, cei cărora nu vă răspund. O voi face probabil mâine, când o să-mi revin. Azi însă am atins deja limitele prefăcătoriei, dacă mai continui mult se va rupe ceva în mine.

Nu știu de ce simt așa, nici de ce se întâmplă abia acum. Știu doar că nu pot fi altfel în acest moment. Oare ce mă supără și mă întristează mai tare ? Numărul crescut al morților sau inutilitatea lor ? Faptul că suntem atât de ușor manipulabili în piață, pe stradă sau naivitatea noastră care permite Sistemului să supraviețuiască ? Mă urăsc în egală măsură pe cât vă urăsc pe voi, ceilalți din piață de la proteste. Căci realizez că sunteți tineri, fără experiență, prăzi ușoare pentru manipulatorii versați. La vârsta voastră gândeam exact la fel, deci nu vă pot acuza de nimic greșit, căci cu toții aveții bune intenții.

Mi-aș dori să fiu arhanghelul al cărui nume îl port, să vă pot lovi cu sabia de foc a discernământului în creștet, să vă despic în două ignoranța, să vă fac să realizați adâncimea ignoranței în care vă zbateți, în care ne zbatem. Oribil ! Să țipi împotriva Bisericii, opunându-i Spitalul. Știți voi, măi imbecililor, unde au apărut primele Spitale ? Pe lângă biserici, măi ignoranților. Se numeau bolnițe și erau alternativele la lăsatul bolnavilor să moară. Caritatea creștină a fost cea care a dat primul spital, până atunci medicii îi tratau doar pe cei care își permiteau costurile tratamentului.

Vindecă Spitalul sufletul ? Vindecă poate psihologul sufletul ? Cu ce veți înlocui Biserica dacă o veți dărâma, ce veți pune în locul ei ? Spitalul ?  Mă doare când văd tinerii transformați în oi ce behăie la unison mesaje al căror sens profund nu îl înțeleg. Am sentimentul că particip la Revoluția Franceză în care se vrea spânzurarea ultimului politician cu mațele ultimului preot. De unde a apărut toată acesastă anarhie ? Unde a existat ea, de unde a izbucnit ? Cum de nu a văzut-o nimeni ? Asta este noua generație ? Când s-a putut pierde în halul ăsta și cine a dus-o în direcția asta ?

Mă doare în egală măsură suferința victimelor cu suferința pe care o resimt în fața ateismului vesel, mascat abil, al celor ce ridică pumnul strâns împotriva Bisericii. Mulți dintre ei, dacă îi întrebi, afirmă că ei sunt totuși credincioși, îl iubesc pe Dumnezeu și pe Iisus Hristos. Și totuși urăsc Biserica Lui, pentru că e coruptă, ia șpagă, manipulează oamenii, îndoctrinează masele. Da, știu: opiul popoarelor, religia. Am prins la învățământul politic teza asta. Îi aparține lui Lenin, lui Carl și Marx, toți evrei urâtori de Hristos. Dar voi nu aveți de unde să știți asta pentru că nu citiți. Credeți că voi ați descoperit aceste idei și le susțineți cu entuziasmul tinereții voastre.

Nu vreți lideri pentru că vi s-a inoculat ideea preconcepută că lider = politician = corupție/hoție/manipulare. Nu înțelegeți că a dărâma fără a construi este un nonsens. Că anarhia nu a dus niciodată nicăieri decât la dictatură. Refuzați să înțelegeți că ura voastră împotriva Sistemului nu va duce nicăieri decât la dezbinare și distrugere. CĂ dacă nu ne iubim și nu ne încredem unii în alții, în puterea Binelui din noi, nu vom reuși nimic. Aceiași politicieni vor rămâne în continuare la putere iar noi, cu fiecare nou eșec vom fi și mai slabi, și mai dezamăgiți, și mai puțin încrezători în forțele noastre, și mai înfrânți.

Vă e frică de lideri pentru că la mulți dintre voi vă e frică de mediocritatea voastră. Nu vreți ca altul mai bun, mai deștept, mai bine pregătit să se ridice dintre voi și să vă conducă. De ce altul, când pot fi eu ? spuneți voi. Mai bine întro confortabilă egalitate în care ne pândim unii pe calții ca nu cumva să se ridice vre-unul mai sus decât ceilalți, decât să ne acceptăm adevărul despre noi: că nu toată lumea e făcută să gândească, să vorbească, să conducă, să reprezinte.

Știți ce ? VĂ MERITAȚI SOARTA. Veți fi încă o generație ratată pe altarul prostiei și orgoliului. Sper ca măcar copii voștri să învețe ceva din tâmpenia voastră de papagali ignoranți care nu înțeleg nici măcar ce repetă.

V-am supărat ? Nu trebuie. Ce sunteți voi, am fost și eu. Ce sunt eu, veți fi și voi, peste 20 de ani. Hai, fiți veseli. Sigur aveți Mihai și Mihaele, Gabrieli și Gabriele de sărbătorit, de felicitat, chit că voi vă pișați pe Biserică și tradițiile ei. La mulți ani în fericită ingoranță, căci ceea ce nu cunoști nu îți poate face rău. Fericiți cei săraci cu duhul, nu-i așa ?

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *