Feed on
Posts
Comments

Am ezitat să scriu din primele momente, sub imperiul emoției despre atentatele din capitala Franței. Ca și în cazul Colectivului, primul sentiment este de durere și neputință în fața suferinței semenilor. Apartenența noastră europeană și mai ales apartenența culturală la filonul francofon ne face pe noi românii, să ne simțim solidari cu Franța, în ciuda fricțiunilor diplomatice din ultima vreme.

Căci Franța la care ne raportăm noi, românii literați, nu este Franța suburbiilor mizere, a mixajului cultural și etnic ce caracterizează din păcate societatea franceză a zilelor noastre, ci acea Franță atemporală, bastionul iluminismului și culturii vechii Europe, sursa noastră de adevăr și frumusețe exprimată în literatură, teatru, film, pictură, sculptură și filosofie. Pentru mine, Franța înseamnă Depardieu (chiar dacă a renunțat la cetățenia franceză și a trecut la ruși – gestul lui fiind pe deplin francez), Dumas, Diderot, Hugo (Victor, nu Boss !), La Fontaine, Verlaine, Molliere, Chagall, Rostand, Gauguin și mulți alții, fără de care cultura europeană și cea universală ar fi cu mult, mult mai săracă.

Spiritul francez plutește astăzi pe deasupra Franței precum Duhul Sfânt deasupra apelor primordiale dinaintea Creației, căci nu își mai găsește exponenții decât rar, în scriitori și filosofi  moderni geniali precum Serge Brussollo sau Pascal Bruckner.  În aceste condiții, este evident că discursul politic și social francez de astăzi are tot mai puțin din finețea și jovialitatea spiritului francez al epocilor trecute, fapt ce ne face pe unii dintre noi să ne de-solidarizăm de Franța actuală, aflată în suferința pricinuită de atacul terorist de vinerea trecută.

Căci sunt unii care își amintesc de colonialismul agresiv al Franței, de spolierea unor țări, de lacrimile și suferința aduse de Franța unor popoare – și care exclamă:  Franța plătește tributul de sânge al colonialismului său ! Alții își amintesc insultele societății franceze la adresa României – una dintre cele mai fracofone țări din lume, refuzul politic al Franței privind integrarea europeană a României – și refuză să fie solidari cu francezii în aceste momente grele.

Eu însă, sunt solidar cu acea Franță atemporală, culturală, în care mă regăsesc ca spirit. În sufletul meu se zbucuimă de suferință toți marii gânditori, artiști și oameni de spirit francezi care au contribuit la construcția mea culturală și spirituală. Din acest motiv nu pot să stau deoparte, nepăsător la durerile Franței. Cu toate astea, mă distanțez de filosofia socială a politicii franceze de astăzi, care i-a adus pe marginea prăpastiei pe francezi. Multi-culturalismul lor, libertățile prost înțelese și aplicate, îngreunarea sistemului de asigurări sociale cu tot felul de trântori alogeni care trăiesc pe spinarea contribuabililor autohtoni – au făcut ca Franța să fie o patrie vitregă pentru francezul adevărat, și o mamă protectoare și iubitoare pentru francezii de adopție, străini de cultura și identitatea franceză. Dubla măsură cu care Franța de astăzi judecă prin vocile vârfurilor ei – mă revoltă și mă întristează în egală măsură. Pe deoparte noi românii, suntem văzuți de cei din Hexagon ca țigani prin definiție – în ciuda culturii, tradiției și istoriei noastre – cel puțin la fel de vechi și de bogate ca cea franceză, în vreme ce așa-zișii refugiați – în realitate migranți economici magrebieni, algerieni, tunisieni și mai nou, sirieni – deși străini de cultura europeană și franceză – sunt primiți cu brațele deschise.

Refuz să cred că cei care conduc Franța astăzi sunt francezi și iubesc poporul și cultura franceză. Înclin să cred că ei sunt, ca foarte mulți lideri europeni actuali, ne-reprezentativi pentru popoarele pe care le conduc, ba chiar împotriva intereselor acestora. Altfel nu se explică actele de sabotaj și sinucidere colectivă pe care politicenii francezi și germani le comit la adresa propriilor popoare. Căci măsurile luate de acești conducători par să aibă un singur scop: disoluția etnică, culturală și spirituală a popoarelor vechi europene, prin infuzia – de multe ori forțată – de elemente străine etnic, cultura și spiritual.

Eu sper ca francezii adevărați, câți or mai fi rămași în Franța, să se trezească și să alunge de la putere elementele alogene – în special de descendență evreiască –ce sunt  străine de  interesul național al poporului francez, și astfel să își ia țara înapoi.

Același lucru mi-l doresc pentru noi toți europenii, căci nici frau Merkel, nici liderii politici români aflați la putere nu par foarte interesați de viitorul și continuitatea etnică a popoarelor pe care le conduc.

Se spune că durerea trezește la realitate. Fie ca realitatea la care se vor trezi francezii să nu îi facă să acționeze pripit. Dușmanul este la ei în casă, nu altundeva.

loading...

3 Responses to “Atentate și durere în Franța”

  1. Rock of Ages says:

    Se pare ca Franța regelui Filip și a papei nu mai e ce a fost… Mamalucii încearcă oare să o disciplineze!? Se tem oare că și secretul muiezinilor va fi dezvăluit 😉

  2. JE says:

    – Jihadul va fi spravegheat la domiciliu
    http://bit.ly/1Qsz07W

  3. JE says:

    – Paris France “Terrorist Attack” Psyop Hoax – Cafe Suicide Bombing Scene “Forensic Experts” Exposed
    https://www.youtube.com/watch?v=t_QH0WkBeP0

    Ce se urmareste si unde vor sa ajunga de fapt:
    http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2009_2014/documents/libe/dv/11_revframework_statute_/11_revframework_statute_en.pdf

    http://ectr.eu/

    http://europeandignitywatch.org/de/home.html

Leave a Reply