Comoara tainică a Infinitului

Au fost odată ca niciodată niște oameni, întro țară, pe un continent, de pe o planetă, dintr-un Univers. Trăiau, munceau, iubeau, urau, mureau, știți voi, chestiile obișnuite pe care le fac oamenii, indiferent de țară, continent, planetă sau univers. Ba, era să uit, unii mai și gândeau, iar alții, și mai puțini, alegeau.

Iar planetele vâjâiau rotindu-se prin hăul negru, neabătute în drumul lor, cu zile și nopți, luni și ani, anotimpuri și cicluri, nesfârșite cicluri. Iar oamenii, ca niște furnici grăbite, forfoteau în orașele lor într-un lanț neântrerupt, neobosit, an după an, generație după generație, secol după secol, mileniu după mileniu, eternitate după eternitate.

Uneori, furtunile timpului ruinau universurile, planetele, continentele sau țările, nimicind furnicarul omenesc însă mereu și mereu ei se ridicau, își reveneau și mergeau mai departe făcând ceea ce știau să facă: să trăiască, să iubească, să urască, să moară, uneori să gândească și foarte, foarte rar, să aleagă.

Și din când în când, foarte rar, odată la o veșnicie, o furnică, un om, alege să se oprească din trăit, muncit, iubit, urât, murit și chiar gândit. În acel moment, uneori nemărginirea se apleacă delicat și culege mărgăritarul ce sclipește între firele de nisip clocotitor, aducându-l acasă, în cămara comorilor infinite.

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *