Înțelegerea mea asupra practicilor preliminarii

Voi aborda un subiect foarte delicat, care nu are nici o legătură cu yoga predată la MISA. De aceea, rog comentatorii să se abțină de la a face referiri sau comparații în această direcție.

Este vorba de practicile preliminarii din tradiția yoghină budhistă tibetană. Voi face abstracție de materialele citite pe acest subiect și voi prezenta opinia mea personală, din perspectiva românului mediu, nici măcar a occidentalului, confruntat cu problemele zilnice pe care le știm cu toții.

În primul rând, trebuie spus că în mod tradițional se cere ca fiecare etapă a preliminariilor să fie efectuată distinct, de un anumit număr de ori. Spre exemplu 100.000 de prosternări, 100.000 de ofrande ale mandalei, 100.000 de luări ale refugiului, 100.000 de practici bhodichitta, etc. Din fericire, anumiți învățători acordă permisiunea realizării acestor practici în totalitate, deodată, pe o perioadă mai lungă de timp, astfel încât spiritul nostru occidental să nu se “plictisească” de realizarea repetitivă a acestor preliminarii.

Ei bine, realizând de mai multe ori aceste practici, am tras anumite concluzii cu privire la fiecare dintre ele, la necesitatea lor absolută de pregătire a aspirantului, înainte de abordarea metodelor realizatoare.

În primul rând, este evident că ele schimbă atitudinea mentală la un nivel foarte profund. Schimbă “bazele”, atașamentele și modul de raportare la lume în general. Aș putea spune că practicile preliminarii sunt de departe cele mai eficiente metode pe care le-am întâlnit, de transformare profundă a minții.

În primul rând, conștientizarea nobilelor adevăruri cu privire la starea de impermanență, dificultatea obținerii prețioasei nașteri umane, necunoașterea momentului morții și al cauzelor acesteia, sunt probleme existențiale acute ce trebuie reactualizate permanent, căci ele sunt fundamentul oricărei căutări spirituale autentice, ele aprind „nevoia” de a căuta cât mai repede o cale de ieșire din samsara. Mintea tinde să fugă de suferință și să caute fericirea – chiar iluzorie sau de moment, evitând astfel acea stare de luciditate chinuitoare, care ne dă imboldul de a face ceva pentru a ieși din această stare precară. Odată reactualizată motivația corectă a practicii, se poate trece mai departe, la etapele următoare.

Apoi, pe toate liniile este întâlnită respirația celor nouă purificări. Ea produce în doar 2 minute o “rupere” de spațiul și timpul profan, o echilibrare și interiorizare ce permite pătrunderea minții în acel spațiu sacru, liniștit, propice transformărilor spirituale, departe de lumea dezlănțuită. Mintea se calmează prin purificarea celor 3 canale principale, gandurile, emoțiile și preocupările din viața de zi cu zi e estompează semnificativ, lăsând calea liberă concentrării asupra practicii.

Urmează apoi vizualizarea maestrului și rugăciunile adresate acestuia. Există foarte mulți occidentali care consideră drept imposibil de abordat practicile tradiționale tibetane, datorită multitudinii de vizualizări, foarte detaliate, ce trebuie efectuate la fiecare etapă a practicii. În opinia mea, aceasta este o falsă problemă. Eu personal nu mă chinui să vizualizez detaliat fața maestrului sau alte elemente tradiționale cerute în vizualizări, ci caut să evoc prezența acestuia, sau a elementelor ce constituie subiectul vizualizării. În loc să constituie o piedică, un element de dificultate, practica vizualizărilor ajută în realitate aspirantul să realizeze liniștirea minții. În momentul în care cauți să vizualizezi ceva anume, mintea se focalizează pe subiectul respectiv și nu mai fuge spre alte subiecte, devine focalizată în mod spontan. Știu că am reușit în mod mulțumitor “vizualizarea” respectivă atunci când prezența spirituală a subiectului vizualizat devine pregnantă, iar conștiința mea devine luminoasă. Acest lucru presupune să nu disperi dacă nu poți vizualiza aproape nimic, să nu te chinui sau să te încordezi interior să “vezi” ceea ce trebuie văzut. Cea mai bună cale este să realizezi vizualizările în mod calm, liniștit, dar totuși atent, atât cât poți, căci nimeni nu îți cere imposibilul. Vestea bună este că în anumite momente privilegiate, foarte rare (pentru mine cel puțin), evocarea prezenței și starea de luminozitate ce apare, atrag după sine, în mod spontan, aproape fără efort un soi de claritate a minții care duce la vizualizarea aproape fără efort, detaliată a imaginii. Uneori rămân uimit de diferențele de la o sesiune de practică la alta. Uneori nu văd nimic, totul e cețos, blurat, iar alteori, ca prin minune, evocarea prezenței aduce cu sine claritatea vizualizării. Cam așa funcționează acest proces la mine, iar asta îmi dă încrederea în faptul că vizualizările detaliate, cu sute de elemente, pot fi realizate de către oricine și nu doar de către mari maeștri, după zeci de ani de retrageri stricte.

Apoi, un alt element important la finalul fiecărei etape a practicilor preliminarii constă în “dizolvarea” vizualizării în mine însămi. Aproape că nu se poate descrie în cuvinte această comuniune. Deși mintea îmi spune că uniunea cu proiecțiile propriei minți este la fel de iluzorie ca un vis, există totuși ceva tainic, inexprimabil în acest proces de comuniune. Uneori am sentimentul că toate viualizările liniei de maeștri, a budhașilor, bodhisatvașilor și altor ființe iluminate de pe linia respectivă, sunt – dintr-un anumit punct de vedere, mult mai reale decât realitatea noastră obiectivă, înconjurătoare. Căci odată ce ai revelația faptului că aceste ființe nu sunt plăsmuiri ale imaginației tale ci ființe reale, chiar dacă majoritatea au părăsit planul fizic, totuși nivelul lor de realizare spirituală le face mult mai prezente, mai apte de a fi prezente, de a răspunde chemării, evocării, decât chiar un membru drag al familiei care este lângă noi.

Am avut reale probleme în a înțelege semnificația refugiului. În prima fază vedeam refugierea în cele trei nestemate și în maestru, ca pe o abdicare, o renunțare la Hristos, la creștinism, iar acest lucru îmi creea tensiuni, mă simțeam dual, divizat. Perseverând în practică totuși, am realizat că “refugiul” nostru real a fost întotdeauna în lucrurile apropiate. Când ești copil, căutăm inconștient ocrotirea, protecția, refugiul în familia noastră, în părinți, prieteni, cunoscuți. Am simțit lucrul ăsta în mod clar, când a murit tatăl meu. Deși eram om matur, pe picioarele mele, eu însumi cap de familie, am simțit că mi s-a prăbușit jumătate din lume. Mă simțeam vulnerabil, singur, ca și cum o mare protecție în fața vicisitudinilor vieții se pierduse. El era mereu acolo, ceva la care să mă întorc, unde să îmi caut alinare, sfaturi și ajutor. Și îl pierdusem și simțeam acut această pierdere. Apoi am văzut că un alt refugiu al meu este casa părintească, ca de altfel tot românul care gândește că “casa părintească nu se vinde”. Din acest motiv nu se vinde, pentru că ea este locul de pornire, cuibul, refugiul nostru în ultimă instanță în fața suferințelor și imprevizibilului. Inconștient, eu mă refugiez și îmi pun baza în soție, în prieteni, și mult prea puțin în Dumnezeu, iar lucrul ăsta cred că se petrece cam cu toată lumea, dacă avem un dram de sinceritate să recunoaștem acest lucru.

Ei bine, am realizat că din perspectiva realizării naturii mele ultime, a certitudinii absolute a morții și a impermanenței condiției umane, aceste refugii sunt temporare, ele nu pot răspunde decât necesităților de moment. De aceea, refugierea în glorioșii maeștrii ai liniei spirituale, care au realizat în mod perfect natura ultimă a conștiinței, este în măsură să înlocuiască micile refugii temporare și nu vine în contradicție cu refugiul în Iisus Hristos. Dimpotrivă, refugiul în aspecte sau lucruri lumești, temporare, vine în contradicție cu refugiul luat în maeștrii liniei.

O altă componentă importantă din perspectiva dezvoltării motivației corecte pe calea Vajrayana este dezvoltarea bhodichittei, a intenției altruiste de a dori realizarea spirituală pentru salvarea din suferință a tuturor ființelor simțitoare. Eu consider că nu poate exista realizare spirituală autentică, de ordin superior, în afara acestei aspirații altruiste. Dorința egoistă de realizare personală constituie de la un anumit nivel ea însăși o piedică în calea realizării căci impiedică depășirea naturii egotice a minții. Eu personal consider că noi ca indivizi producem karmă prin acțiunile noastre (fizice, emoționale, mentale), adică rezultate, efecte pe care suntem nevoiți ulterior să le suportăm, și care ne condiționează pentru viitor, datorită unui singur element esențial: intenția. Rezultatele acțiunilor noastre (acumulările karmice) vor fi bune sau rele nu în raport de acțiunile propriuzise și rezultatele lor imediate, ci în funcție de intenția (bună sau rea) cu care le realizăm. De aceea, paradoxal, minciună spusă cu un scop bun, altruist nu va aduce o karmă negativă. Un așa-zis bine făcut cu scop malefic va produce karmă negativă. Esențial pentru ca efectul karmic să apară este ca intenția noastră să pornească de la nivelul mental individual, al egoului. Dacă se depășește acest nivel, nu se mai creează karmă. În sensul că nu vom mai fi înlănțuiți de necesitatea de a suporta în viitor rezultatele acțiunilor noastre prezente, pentru că ele nu mai sunt realizate de la nivelul intenției manifestate din acea zonă a minții numită eu personal.

Mă opresc la jumătate, ar mai fi multe de spus, poate într-un material viitor. Ca o concluzie însă, pot spune că pornirea pe calea spirituală cu o practică pur cantitativă ca timp sau număr de exerciții, fără pregătirea și transformarea prealabilă a minții practicantului, nu duce nicăieri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *