Între bătaia părintească și confiscarea copilului de către Stat

O cunoștiință de pe facebook mă întreabă ce părere am despre situația copiilor români luați în custodie de Statul Norvegian pe motiv că ar fi fost agresați de niște părinți de modă veche, cu apucături mai… religioase și care cred că “bătaia e ruptă din Rai”, după modelul lui Ion Creangă.

Apropos, pe Creangă l-am studiat în școală cu apucăturile astea, deci de ce să ne mirăm ? Astea sunt obiceiurile general acceptate pe plaiurile mioritice. De-aia are ciobanul bâtă pentru mioare și bărbatul cureaua lată la pantaloni. Vasluiul nu este un județ ci o stare de spirit în România atemporală, pe care românii o iau cu ei orinude merg în lume.

E o problematică complexă, la care am simțit nevoia să dau un răspuns amănunțit, nu doar într-o fereastră de chat.

Cum spuneam și în alte ocazii, trăim într-o societate a contrastelor. În timp ce în România, organismele de protecție ale copiilor denumite pompos “Serviciul de Evaluare Initiala, Prevenire si Interventie în Situatii de Abuz, Neglijare, Exploatare -Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului” ce există pe fiecare județ se chinuie să implementeze cu fonduri europene așa numitul “telefon al copilului” la care să răspundă cineva 24 de ore din 24, pe de altă parte nu există nici un fel de sprijin real pentru potențialii copii care ar reclama un abuz.

Ooo, da, desigur, avem legislație la fel de bună ca cea europeană, egală în măsuri restrictive cu cea a Norvegiei, spre exemplu. Adică și la noi un judecător are la îndemână instrumentul legal pentru a-ți lua copii dacă îi bați. Însă nu o va face aproape niciodată, sau mai bine zis doar atunci când viața copilului e în pericol. De ce ? Pentru că nu avem ce să facem cu acei copii. În România nu există încă capacitatea instituțională de a caza și îngriji acești copii la standarde cât de cât umane. Căminele pentru copii instituționalizați sunt niște pușcării, niște case de corecție infecte, conduse de un personal rămas de pe vremea lui nea Nicu, care fură trei sferturi din fondurile destinate alimentelor copiilor și celorlalte condiții pe care trebuie să le ofere. Iar judecătorii știu treaba asta și nu se înghesuie să aplice legea, decât atunci când realizează că s-ar putea să se întâmple o nenorocire cu copilul ăla și astfel să existe riscul să moară și să răspundă el, onor judecătorul, că nu a dat curs solicitării celor de la protecția copilului.

La noi sunt nenumărate situații de copii abandonați, cu părinți dispăruți, cu sesizări telefonice la protecția copilului gen: “Bună ziua, sunt un trecător și am văzut o cocioabă, de unde se auzea un scâncet slab. Inițial am crezut că sunt niște cățeluși morți de foame, dar când colo erau niște copii subnutriți, de nu pot nici să își tină capul ridicat de pe pernă. Am vorbit cu cel mai mare și zice că mama și tata nu au mai venit de două săptămâni acasă iar ei nu au mai mâncat nimic de 5 zile. Veniți să îi luați ?

Știți ce se întâmplă în astfel de cazuri ? Vin doi consilieri de la protecția copilului. Dacă sunt mai miloși din fire, aduc și ceva de mâncare, cumpărat din salariul lor de 12 milioane. Vin cu poliția, fac raport, întreabă prin vecini, află dacă există rude, dacă există lasă copii la acestea. Dacă nu, ÎN MAJORITATEA CAZURILOR îi lasă acolo, în grija unui vecin care semnează că mai trece din timp în timp să vadă dacă n-au murit. Și gata. Doar cei foarte mici sunt luați și instituționalizați. Pentru că în general nu au unde să ducă acești copii, majoritatea țigani. Și foarte mulți dintre ei mor, la fel cum mor în șanț niște cățeluși sau pisicuțe abandonați de stăpânii care nu își permit să îi țină.

Mai sunt și cazuri grave, de copii abuzați sexual sau exploatați de rude sau persoane din zona unde trăiesc în vagabondaj. Nici pe ăștia nu îi vede nimeni, iar din câte cunosc de la amicul meu ce lucrează la protecția copilului undeva prin țară, în majoritatea cazurilor așa zisa protecție e frecție la picior de lemn și se limitează la… “monitorizarea” abuzurilor la care este supus copilul.

Mie de fiecare dată când îmi povestește amicul meu, mă ia cu fiori reci și mă bufnește plânsul. Eu nu știu cum poate trăi văzând atâta suferință și nenorocire la niște făpturi atât de pure și delicate cum sunt copii. Nu înțeleg cum mai rezistă el în sistem, deși recunoaștem amândoi că a devenit praf d.p.d.v. emoțional, la câte vede.

Bun, asta e o extremă. Ipocrizia tipic românească, care la nivel de organizare a serviciilor sociale stă bine (adică se vede bine din Europa), dar când mergi pe teren, te apucă jalea și plânsul.

În cealaltă extremă este Europa Occidentală. Acolo copii sunt mai puțini, lumea nu prea mai face plozi, deci trebuie încurajați, ocrotiți, susținuți.

Deci copii primesc drepturi. În aparență.

Să luăm cazul Norvegiei. Acolo au un nivel de trai atât de ridicat încât a început să dispară infracționalitatea, iar ca efect au început să închidă pușcăriile, că nu  mai au pe cine băga în ele, înafară de români, albanezi, bulgari și mulți țigani.

La fel și cu orfelinatele la ei. Majoritatea orfelinatelor din Norvegia oferă regim de lux, cum majoritatea copiior de români de condiție medie nu primesc nici măcar de la părinții lor. Căci Norvegia este o țară bogată, are petrolul ăla din Marea Nordului, și cel mai ridicat nivel de trai din Europa. Însă știți care este reversul acestei legislații ?

Vă spun din ceea ce am aflat de la un amic, care trăiește la Londra și are o prietenă tot româncă, care lucrează la asistență socială pentru copii abuzați de acolo.

Au o groază de cazuri de copii dați dispăruți. Cum așa ?

În ditamai societatea modernă, super-tehnologizată, cu camere de supraveghere la fiecare colț de stradă, cum să îți dispară copilul !? Răspunsul este unul crud.

Să zicem că ești un părinte de condiție medie, poate și un pic divorțat (așa numita familie mono-parentală). Mai ai și tu viciile tale, copilul cere atenție, te mai și enervează câteodată că deh, e energic și se joacă toată ziua și îți strică feng-shui-ul, iar tu mai vrei și câte o pauză. Și atunci îl mai disciplinezi un pic, îl mai atingi. Și se întâmplă să rămână urme, că pielea copilului e mai sensibilă. Și îl vede învățătoarea, profesoara, sau vecinii cînd îl duci la școală sau la grădiniță. Deci nici nu tebuie să povestească copilul ceva, că profesorul e obligat să anunțe protecția copilului. Și nu doar că protecția copilului propune judecătorului să ți se ia copilul dar te mai alegi și cu dosar penal pentru rele tratamente aplicate minorului. O astfel de pată în societatea perfecționistă engleză este o nenorocire, un handicap mortal, care te poate distruge. Nu te mai angajează nimeni dacă ai cazier de violențe, băncile nu îți mai acordă împrumuturi, etc. Și atunci respectivul preferă să renunțe la copil ca la o problemă, în cel mai simplu mod. ÎȘI OMOARĂ COPILUL, îi ascunde cadavrul și apoi îl declară dispărut.

Sunt zeci și sute de mii de cazuri de copii dați dispăruți în așa-zisa Europă civilizată, a drepturilor copiilor. Și foarte rar sunt prinși criminalii, că filmele sunt filme și nu întotdeauna adevărul și dreptatea triumfă (de fapt, în majoritatea cazurilor, nu).

Dacă nu mă credeți, verificați. Oricum, de sute de ori mai mulți copii dispăruți decât în Românica noastră. O fi bine, o fi rău ? Să ne spună occidentalii dacă le e mai bine copiilor despărțiți de familie pentru o ciufuleală sau o bătaie la cur, în orfelinate, sau cu mama și cu tata acasă ?

Ar mai fi multe de spus despre cauzele pentru care s-a ajuns aici, la acest exteremism privind “drepturile copilului” și absurditatea rigurozității cu care se aplică legea în Vest, dar astea țin de un alt subiect. E vorba de politici publice, de stat, ce tind să preia copilul din familie pentru a-l transforma în cetățean model, crescut de stat, întru gloria Noii Ordini Mondiale. Cam cum făceau sultanii Imperiului Otoman cu copii luați drept haraci din fiecare țară ocupată, pe care îi transformau în ieniceri, supuși orbește conducătorului lor. Modelul nu e nou. La fel s-au creat și elitele securității lui Ceaușescu, USLA-șii, al căror corp dur era format din copii de trupă, abandonații din căminele de orfani, care aveau drept mamă Patria iar drept tată, pe generalul care i-a crescut.

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *