Înțelegerea mea asupra practicilor preliminarii – partea a II-a

Este interesant faptul cum practicile preliminarii se regăsesc în toate învățăturile tradiționale, pe toate liniile yoghine din școlile budhismului tibetan.

Personal, am primit transmisia doar pe două linii (Gelug și Jonang) însă pot spune că nu există diferențe semnificative în ceea ce privește ansamblul acestor practici.

Ele sunt menite să pregătească din toate punctele de vedere omul obișnuit, pentru stadiul de generare și apoi cel de completitudine.

Din această perspectivă, se spune că realizarea practicilor preliminarii nu este suficientă ea însăși, ci trebuie completată prin studiul textelor ce dezvoltă înțelegerea asupra căii de urmat. În acest sens, drumul inițiatic în această etapă este asemănat în mod alegoric cu cel al unei păsări, care nu se poate înălța folosind o singură aripă, ci are nevoie de amândouă pentru a zbura. În mod similar, nu se poate avansa doar prin realizarea preliminariilor ci acestea trebuie completate în mod constant de studiu, ce are menirea de a dezvolta înțelegerea.

Interesant este însă cum se potențează între ele cele două activități ale acestei etape: studiul și realizarea preliminariilor. Spre exemplu, același text, recitit după o anumită perioadă de realizare a preliminariilor, poate fi înțeles din altă perspectivă, mult mai profundă, dezvoltată de experiența practică dobândită.

Prin faptul că oamenii, indiferent de rasă, religie sau stil de viață, pot atinge aceleași rezultate prin intermediul unei învățături complete, duce la concluzia că aceste metode străvechi, atent etapizate, ating și modifică aceleași mecanisme psiho-mentale în toți oamenii, indiferent de cât de diferiți par a fi aceștia în aparență.

Am început să înțeleg nu doar necesitatea realizării exacte a preliminariilor, ci și modul în care acestea acționează asupra mea și care sunt resorturile intime declanșate de ele.

Doar preliminariile dezvoltă: motivație corectă față de practică, altruism, compasiune, devoțiune, încredere în obținerea realizării spirituale, puritate, bucurie și aspirație.

Făcând o comparație, când făceam yoga clasică pe sistemul indian învățat la MISA, traseul erau următorul: îmi făceam o auto-analiză atentă, lucidă și cât mai obiectivă. Apoi căutam să văd ce anume “probleme” am de rezolvat: continența (controlul energiilor sexuale), luciditatea, umorul, inteligența, voința, aspirația spirituală, capacitatea de concentrare, etc. Apoi îmi compuneam un program de tehnici din multitudinea de metode învățate la cursul de yoga iar apoi îmi luam un tapas (îmi propuneam să realizez pe o anumită durată de timp exercițiile stabilite în program), pe care îl structuram ca durată în funcție de programul social și timpul disponibil.

De multe ori, ajungeam să trag de mine pentru a realiza tapasul respectiv, iar de multe ori rezultatele nu erau la înălțimea așteptărilor, în ciuda sforțărilor și eforturilor făcute pentru a duce la îndeplinire programul spiritual respectiv. Privind retrospectiv acea perioadă, am sentimentul că depuneam mult efort pentru rezultate prea puține sau insignifiante. De multe ori constatam că am pierdut sensul efortului depus și deveneam lipsit de aspirația de a mai duce la capăt tapasul astfel că îl finalizam cumva forțat, mai mult din voință și ambiție decât dintr-o înțelegere superioară, conștientă, a practicilor respective. Iar principala problemă era că REZULTATELE OBȚINUTE NU ERAU PERMANENTE, dispăreau după un timp și era nevoie de un nou tapas, și tot așa, yoghinul de la MISA se treește că după 25 de ani el se zbate să rezolve aceleași și aceleași probleme care dispar doar pentru a reapărea din nou, fără a fi eradicate niciodată definitiv.

În yoga tibetană, regula este să nu forțezi. Se spune că Budha a avut un discipol muzician, care făcea eforturi susținute, îndârjite în practica lui și cu toate acestea nu obținea rezultatele scontate. Deznădăjduit, l-a întrebat pe Budha de ce nu obține rezultate în ciuda eforturilor sale. La care Budha l-a întrebat: când cânți tu cel mai bine la vina (instrument cu coarde asemănător viorii) ? Când are corzile prea întinse sau prea slăbite ? Respectivul a răspuns: când nu sunt nici prea întinse, nici prea slabe. Atunci Budha i-a răspuns: așa trebuie să fii și în practica ta. Dacă ești prea îndârjit sau forțezi sau dacă ești prea relaxat și delăsător, nu e bine.

Însă, ce este diferit în practicile preliminarii este faptul că ele SE CER să fie realizate. Dorința de a practica apare natural, spontan, fără efort, ca un rezultat firesc al practicilor deja realizate, de parcă ceva din interiorul tău de îndeamnă să te rupi din activitățile cotidiene și să practici.

Astfel, spre deosebire de ceea ce realizam la MISA, am ajuns să practic cu plăcere, fără efort, fără încrâncenare și mai ales, fără frica de a-mi pierde “continuitatea” sau “nivelul spiritual atins”, ceea ce este de practicat în această etapă.

Țin minte și acum cum trageam de mine, după o zi plină, să îmi realizez tapasul, fără chef, doar pentru că știam că trebuie făcut, pierzând din vedere intenția inițială cu care îl începusem.

Acum, nu îmi este teamă dacă nu simt să practic o zi sau două, căci acea voce interioară își cere drepturile și mă împinge să practic în mod natural, fără sforțări.

Un aspect ce trebuie menționat cu privire la particularitățile sistemului yoghin tibetan vajrayana constă în altruimul ce răzbate permanent la nivel de intenție, din toate învățăturile și practicile acestuia.

Spre exemplu, la MISA eram învățați să dedicăm roadele acțiunilor noastre lui Dumnezeu, pentru ca astfel să nu ne mai facem karmă pentru viitor. Scopul în sine era unul egoist și viza doar realizarea personală, beneficiul egoist al eliberării de rezultatele propriilor acțiuni. Consacrarea acestor fructe ale acțiunilor se făcea la început, înainte de realizarea respectivei acțiuni, iar primirea unui răspuns semnifica că Dumnezeu este de acord cu acea acțiune, că ea este divin integrată și prin urmare nu acumulăm karmă dacă o realizăm.

O altă diferență importantă constă în aprecierea pe care tibetanii o au asupra meritelor acumulate în urma practicii. Se consideră că atingerea stării de Budha se realizează prin obținerea celor două kaya ale iluminării: acumularea de merite și de înțelepciune.

Din punctul de vedere al meritelor spirituale, acumularea lor face posibilă înlăturarea obstacolelor din calea aspirantului și de aceea sunt necesare pentru realizarea spirituală.

Pe linia vajrayana, dedicarea meritelor obținute prin intermediul practicii spirituale se face întotdeauna după finalizarea acestora, iar aceste roade se dăruiesc tuturor ființelor simțitoare din samsara și nirvana, pentru ca acestea să poată beneficia de ele. De asemenea, ne rugăm ca aceste merite să se multiplice la infinit pentru ajutorul tuturor ființelor în vederea atingerii stării de Budha.

Am găsit și explicația pentru care dedicarea se face întotdeauna la final, nu doar în tradiția tibetană ci și în cea indiană (cei ce vor să se convingă cu privire la tradiția indiană, să pună mâna să citească tratatul Natyashastra tradus în limba română de celebrul indianist Sergiu Al George. În acest tratat, la început se invocă zeitățile binevoitoare – înainte de începerea reprezentației dramatice, iar la final se dedică meritele). Explicația este că dacă încă nu ai realizat acțiunea, nu ai ce dărui, căci roadele nu au fost încă obținute pentru a fi dăruite.

Pe de altă parte, acest altruism mahayanic oferă o minunată încredere în reușită practicantului, căci el simte că nu este singur și prin racordarea la linia de maeștrii care au acumulat oceane de merite spirituale prin practica lor încununată de succes, și el poate beneficia de meritele acestora, dăruite toate ființelor simțitoare. Tocmai de aceea, la fiecare etapă a dizolvării vizualizării lui Vajradhara și companionilor acestuia de pe linie sau a câmpiei de merit, sau a lui Vajrasattva, la purificarea Vajrasattva, sentimentul încrederii în reușită și al posibilității obținerii iluminării este puternic și învinge frica sau neliniștea că prin forțele proprii nu poți atinge realizarea ultimă, de unde și veșnica încordare și sforțare de a-ți înfrânge lenea și inerția pentru a practica – pe care le întâlneam în yoga învățată la MISA. Această abordare diferită creează o ușurință deosebită, aproape fără efort de voință, în realizarea practicii zilnice.

Dar toate astea privesc atitudinea față de practică.

Aș vrea însă să împărătșesc câteva lucruri și despre practica în sine.

Însă despre acestea într-un material viitor.

 

Citiți vă rog și:

Înțelegerea mea asupra practicilor preliminarii

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *