Marea molimă

Și a venit și ziua de care se temeau cu toții. Chiar dacă nu toți se gândiseră la ea, o simțiseră. Perspectiva ei plutise în aer, la limita percepțiilor, se ridicase lent din subconștient ca o teamă mereu refulată, mereu înspinsă înapoi în abisurile ființei.

Și iată că acea zi venise. Brusc, fără nici un semn de avertizare sau simptom pregătitor.

Totul începuse în acea dimineață banală de iarnă, cu cer jos, plumburiu. Poate că și atmosfera ajutase la declanșarea catastrofei. Cert este că pe străzi nu mai era aproape nimeni. Oamenii de cum se treziseră, stăteau în vârful patului, cu ochii în tavan, neânțelegând ce se întâmplă cu ei. Se căzneau să se ridice, să se ducă să se spele, să își pregătească cafeaua, să plece spre serviciu, în fine, lucururile absolut normale pe care le face orice om dimineața.

Numai că în dimineața aceea, aproape toți oamenii se treziseră că le lipsește total motivația și voința de a mai face ce făceau deobicei. Desigur, se duceau la baie să își facă nevoile sau mâncau dacă li se făcea foame, însă doar atât. Voința umanității se restrânsese la nevoile  primare: respirat, băut, mâncat și defecat.

Desigur, unii mai panicoși sau cu mai mult bun simț făcuseră un efort supraomenesc de a suna la birou pentru a anunța că sunt bolnavi, însă telefoanele sunau în gol, căci nimeni nu se grăbise să ajungă la muncă. Deopotrivă șefi și angajați stăteau, privind în gol, întrebându-se de ce ar trebui să meargă la muncă, de ce ar trebui să se îmbrace, să iasă din casă, să facă ce făceau de obicei într-o zi obișnuită. Și nu găseau răspunsul, nu reușeau să mai găsească motivația, determinarea care să îi pună în mișcare.

Chiar și copii stăteau inerți în mijlocul camerei lor, privind fără interes jucăriile, playstation-urile, x-box-urile și toate flecuștețele cu care mai deunăzi își ocupau copilăria.

Acum, în mințile tuturor oamenilor pâlpâia intermintent la unison, ca o lampă ce filează într-un aparat vechi, pe tranzistori, întrebarea nerostită, paralizantă: LA CE BUN TOATE ACESTEA ? Care e scopul, finalitatea fojgăielii, agitației, zbaterii și efortului ?

Desigur, fuseseră și excepții. Unii oameni, puțini la număr, rămăseseră normali. Ca atare, toate statele lumii declaraseră stare de necesitate și încercau să își adune specialiștii și savanții pentru a descoperii ce soi de năpastă lovise Umanitatea.

Însă apatia generală cruțase prea puține din mințile luminate ale Guvernelor și Universităților. Fenomenul lovise și în marii gânditori și oameni de știință, care zăceau cu pixurile pe hârtie, cu degetele pe tastatură, incapabili să mai scrie vre-un cuvințel.

În mod normal, o astfel de situație ar fi creeat panică, haos, exoduri în masă ale populației, distrugeri și anarhie. Însă apatia generală anihilase capacitatea oamenilor de a se panica, de a se mobiliza pentru a se salva. Instincul de conservare părea să fi intrat la rândul lui într-un soi de hibernare. Iar zilele și lunile treceau iar oamenii rămași intacți nu reușiseră să găsească nici o soluție, nici un remediu la apatia generală ce lovise brusc Omenirea.

S-au lansat mai multe teorii în lumea oamenilor de știință, decimată de ceea ce ajunsese să fie denumită boala indiferenței.

Unii lansaseră ipoteza că creierul oamenilor, suprasolicitat de vârtejul informațional tot mai intens cu care era bombardat, își dăduse un shut-down și aștepta să se răcească, exact ca un calculator suprasolicitat.

Alții vorbeau despre o criză existențială colectivă, un semn al Divinității. Adepții acestei teorii, denumiseră fenomenul drept “sindromul Nissargadata”, după numele unui obscur filosof și metafizician indian din secolul trecut, ce pretindea că singura întrebare ce merită cu adevărat efortul nostru este întrebarea: Cine sunt eu ? Din această întrebare derivau toate celelalte, iar până când oamenii nu ajungeau să găsească răspunsul satisfăcător, nici unul nu mai avea chef să facă nimic altceva deoarece percepea activitățile zilnice ca fiind fără sens și finalitate.

Însă răspunsul se părea că întârzie să răsară în mințile oamenilor, iar aceștia continuau să zacă inerți în casele lor, incapabili de orice activitate care să depășească limitele propriei supraviețuiri.

În câteva săptămâni, resursele alimentare se terminaseră, iar marile orașe erau pline de munți de gunoaie ne-ridicate. Terminânarea rezervelor din magazine și depozite dusese la o foamete colectivă. Oamenii își părăseau orașele și locuințele aventurându-se în necunoscut, spre natură. Mâncau ce găseau, ce le ofereau câmpiile, bălțile, copacii, pădurea. Dormeau sub cerul liber dacă nu găseau adăpost sau înnoptau în gropi naturale, în scorburi sau peșteri, lipsiți de voința de a-și asigura confortul. Mulți pieriseră fără împotrivire, fără luptă, în fața vitregiei elementelor naturii, iar supraviețuitorii trăiau în condiții jalnice.

Și atunci, unul dintre puținii oameni rămași ne-afectați de molimă avu o revelație. Trăiau apocalipsa, însă nu așa cum și-o imaginaseră religiile, înnecați de apă sau distruși în focuri cataclismice.

Pur și simplu Natura resetase în Omenire gena evoluției și se întorseseră de unde porniseră: de la stadiul de primate bipede, ce supraviețuiau cu ceea ce le oferea Natura. Culmea este însă că întoarsă la vârsta copilăriei, Umanitatea părea mai fericită.

Aceste rânduri au fost îngropate într-o capsulă a timpului azi 7 ianuarie 2017, și au fost scrise de ultimul supraviețuitor al molimii indiferenței. Sper ca aceste rânduri să fie găsite de către oamenii ce se vor ridica în viitor, în noul ciclu al Umanității. Și mai sper ca ei să poată evita această tragedie și să o evite, când le va veni timpul.

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *