Alessia

Îmi privesc fiica cum suge lacomă laptele din biberon. Este cu ochișorii deschiși și mă privește. Încă nu și-au schimbat culoarea. Are încă ochii de bebeluș, abia deschiși de doar câteva zile pe această lume.
– Bună scumpete mică. Oare este deja cineva acolo, în spatele acelor ochișori frumoși ?

O observ cum mă privește, probabil la fel cum și-a privit și Adam Creatorul în prima clipă după ce a primit suflarea care l-a adus la viață. Chipul meu îi va rămâne întipărit în suflet, în lutul primordial al minții ei imaculate. În jurul acestui chip se va construi Animus-ul ei. Mă va iubi sau urâ poate, dar niciodată nu mă va putea ignora. Sau uita.

Privindu-i chipul, cu puțin ajutor (!!!) mă cufund în amintiri ca un înnotător spre fundul lacului. În beția lucidă a hipoxiei, frânturi de amintiri mi se ridică la suprafață, ca niște bule de oxigen. Amintiri pe care nici nu știam că le posed. Privesc la chipul tânăr al mamei mele. Și realizez de ce nu s-au păstrat acele amintiri la suprafață. Pentru că la acel moment, nu avea cine să le memoreze, căci Eu, cel de acum, nu existam.

Într-o străfulgerare, am înțeles mica ființă pe care o purtam în brațe. Era o plăpândă flacără de conștiință pură, care ardea vesel, alimentată de combustibilul impresiilor oferite de lumea înconjurătoare. Iar forma ei urma să fie stabilită definitiv și irevocabil de micile detalii pe care le absoarbe ca un burete.

Muzica din camera ei; lumina palidă a veiozei, cu ornamentele sale romboidale. Și în acel moment, din străfundurile memoriei a țâșnit la suprafață, luminoasă și aievea, imaginea veiozei de lângă pătuțul meu de bebeluș. Era o mică lampă de noapte, cu un abajur rotund, ca o pălărie de ciupercă fără capac. Mi-am amintit cum stăteam cu orele, contemplând forma perfectă a conturului rotund al abajurului. Fără gânduri, fără înțelegere. Doar percepția formei rotunde și conștiința mea care lua forma ei. Și muzica. Mama, dar și bunica, lăsau radioul să cânte în surdină, zi și noapte. Îmi amintesc frânturi de șlagăre, ora exactă, imnul de stat, voci de crainici din buletine de știri. Familiaritate pură.

Tumultuos, zăgazurile memoriei se deschid mai mult și îmi amintesc cutremurul din 77. Eram la mama în brațe. Aveam aproape 2 ani. Mă ținea strâns la piept, îi auzeam inima bubuindu-i de spaimă. Stăteam sub tocul ușii în apartamentul prietenei ei de-o viață, la care ne prinsese seismul. Blocul se cambra ca un balaur uriaș, cu balans înfricoșător, aruncându-ne dintr-un toc al ușii în celălalt. Altă amintire se ridică la suprafața conștienței. Am văzut apoi cearta părinților. Tata strigă. Mama țipă. Este un țipăt neomenesc, care mă răscolește. Încep să plâng. Și este plânsul meu de bebeluș. Plâns de durerea transmisă de mama, de țipătul ei ce trezește în mine agonie pură.

Eu, cel de acum, am început atunci, cu acele prime impresii. La fel ca fiica mea, care începe acum lungul drum al acumulării de nimicuri care ne definesc ca persoane.

Privind-o în ochișorii aceia puri, senini, fără gânduri, mă văd cum sunt acum, trecut probabil de jumătatea propriei povești. Și îmi doresc ceea ce își dorește fiecare părinte. Ca povestea ei să fie mai bogată și mai plină de frumusețe decât a fost a mea. Ca nici o suferință să nu o atingă. Știu că ceea ce îi doresc este imposibil, dar asta nu mă împiedică să sper. Este menită să ducă mai departe ceva din mine. Poate chipul meu, întipărit pentru totdeauna în lutul imaculat al minții ei. Iar ea va transmite mai departe, copiilor ei, imaginea ei, și cu ea, o parte din mine și din mama ei.

A terminat de mâncat și zâmbește fericită. Un zâmbet pur, beatific, fără gânduri, fără conștiința unui eu individual. Nu are încă un nume, nu a fost încă botezată. Și nu mă grăbesc să îi spun pe numele ales de noi. Parcă aș vrea să o mai feresc pe cât se poate, de povara ego-ului care nu a apărut încă.

Privind-o zâmbind, realizez că la fel am zâmbit și eu, cândva. Este probabil cel mai apropiat zâmbet omenesc de zâmbetul realizării ultime, a imemorialului Buddha. Și plin de nostalgia originilor, mă întreb dacă îmi voi putea recăpăta și eu acel zâmbet vreodată.

10398847_10208493745918615_2011579406124576501_n

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *