Feed on
Posts
Comments

Cu voia lui Dumnezeu, împlinesc 41 de ani chiar în ziua de Paște, de Învierea Domnului Iisus Hristos. Pentru mine este prilej de dublă bucurie, căci am reușit să mai adaug un an vieții mele, dar să și sărbătoresc acest lucru odată cu Învierea.

În acest an, rememorarea acestei zile speciale, cu semnificație, are rolul de a reactualiza un adevăr: venirea pe lume – în cazul meu, dar și încrederea în Dumnezeirea lui Iisus, dată de Miracolul Învierii Sale.

Sărbătoresc lumina cea mică a vieții mele, ce se va stinge așa cum îi este scris, la timpul rânduit – și care nu va fi ținută minte, cu Lumina cea mare a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, care va fi rememorată în veac de veac, până la sfârșitul vremurilor Umanității.

Și dorința mea este ca lumina mea să devină una cu Lumina Lumii, cu Adevărul Vieții Veșnice a lui Hristos Dumnezeu.

Știu că nu sunt vrednic să ridic măcar ochii către El. Natura mea muritoare, plină de defecte și greșeli, este mult prea departe de perfecțiunea Dumnezeirii. Și cu toate acestea, îndrăznesc, căci acesta este singurul lucru care ne-a mai rămas nouă, celor ce ne însemnăm cu semnul crucii: nădejdea în Mântuire.

Căci zi de zi și an de an ni se scurg zilele în drumul spre mormânt și nu facem altceva decât să ne adâncim în materialism și preocupări lumești. Iar când moartea vine, ne prinde nepregătiți, cu inimile lipite de lucrurile din această lume, deznădăjduiți.

Mulți dintre noi suntem atât de zăpăciți și confuzi din pricina luminilor înșelătoare ale acestei lumi strălucitoare, pline de tentații, încât nu mai știm să deosebim binele de rău și adevărul de minciună.

Societatea însăși și-a pierdut direcția, iar oamenii bâjbâie în întunericul propriilor dorințe, căutând fericirea în satisfacțiile oferite de simțuri. Să mănânci bine, să bei, să faci sex, să te distrezi, să ai bani, putere, recunoaștere socială – acestea sunt felurile în care oamenii caută fericirea. Am ajuns probabil la apogeul vieții mele, în care am gustat pe deplin din toate aceste așa-zise căi de a atinge fericirea, și cu toate acestea nu sunt împăcat, nu sunt mulțumit, nu sunt fericit cu adevărat. Rămâne un gol, o neliniște, o tristețe pe care nu o poate umple, nu o poate acoperi nici o reușită materială sau socială.

Știu că sunt unul dintre puținii norocoși care a reușit să realizeze și să se bucure de tot ce oferă această lume materială, căci alții se zbat o viață pentru a-și împlini dorințele lumești și nu mai apucă să realizeze că în realitate ele nu oferă satisfacția.

Mulțumesc lui Dumnezeu și pentru faptul că nu am căzut în capcana acumulării, căci sunt mulți cei care deși au cât le trebuie (bogății, femei, onoruri, chiar cunoaștere), nu se satură și devin tot mai lacomi, crezând în mod prostesc că acumulând tot mai mult, vor umple golul care le provoacă foamea de acumulare.

Și cu toate că am realizat inutilitatea acumulării, mă zbat încă în capcanele materialismului. Îmi irosesc timpul cu preocupări inutile, absurde iar viermele din inima mea mă roade, iar nemulțumirea crește.

Înțeleg că fiecare trebuie să își ducă lupta cu propriul egoism, să aleagă calea dificilă a sacrificiului de sine, dar totuși, cât de puțini urmează acest drum cu adevărat !

Istoria Umanității nu este altceva decât o reeditare a vieții și sacrificiului Mântuitorului Iisus Hristos. Adevărul și poruncile Dumnezeiești sunt batjocorite, hulite și ridiculizate, iar Hristos este răstignit clipă de clipă oriunde este prins, de către vajnicii urmași ai iudeilor de odinioară.

În Istoria planetei, este un fapt de netăgăduit că evreii – prin liderii lor sioniști, precum odinioară iudeii prin preoții lor, atacă și distrug tot ceea ce este spre folos sufletului.

Cei mai mari proprietari de mass-media sunt evrei, și iată ce face mass-media: promovează consumatorismul, sexualizarea, materialismul și ateismul, atacând fățiș valorile creștine.

Tot evreii sunt cei ce au inventat doctrina drăcească a comunismului. Ei au suit Basarabia pe crucea calvarului, au schingiuit neamul românesc prin comunism, distrugându-ne valorile, morala, vârfurile intelectualității și spiritualității. Și astăzi, chiar astăzi, aceiași urmași ai evreilor îi urmăresc cu o ură neâmpăcată pe urmașii lui Hristos, pe martirii și sfinții închisorilor din temnițele comuniste, temându-se de Învierea Lor. De aceea le este atât de frică de memoria eroilor-martiri anticomuniști:

VOI N-AȚI FOST CU NOI ÎN CELULE

Voi n-ați fost cu noi în celule
să știți ce e viața de bezne,
sub ghiare de fiară, cu guri nesătule,
voi nu știți ce-i omul când prinde să urle,
strivit de cătușe la glezne.
Voi n-ați plâns în palme, fierbinte,
străpunși de cuțitul trădării.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-ați dus povara durerilor sfinte
spre slava și binele țării.
În cântec cu noi laolaltă
trecând printre umbre pereții,
voi n-ați cunoscut frumusețea înaltă
cum dorul irumpe, cum inima saltă
gonind după harfele vieții.
Ce-i munca de brațe plăpânde,
ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru,
cum scârțâie osul când frigul pătrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveți de unde
să spuneți aproapelui vostru.
Voi nu știți în crunta închisoare
cum minte speranța și visul,
când ușile grele se-nchid în zăvoare,
și-n teama de groaznica lui încleștare
pe sine se vinde învinsul.
Ați stat la ospețe-ncărcate
gonind după fast și orgoliu,
nici milă de noi și nici dor, nici dreptate,
nici candelă-aprinsă și nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.
Așa sunteți toți cei ce credeți
că pumnul e singura faimă.
Fățarnici la cuget, pe-alături ne treceți,
când noi cu obraji ca pământul și vineți,
gustăm din osândă și spaimă.
Când porțile sparge-se-or toate
și morții vor prinde să urle,
când lanțuri și ziduri cădea-vor sfărmate,
voi nu știți ce-nseamnă-nvierea din moarte,
căci n-ați fost cu noi în celule.

Radu Gyr (+29 Aprilie 1975)

Evreii sioniști dau atacul final asupra Bisericii lui Hristos. Prin slugile lor, schimbă textele slujbelor religioase, în încercarea disperată de a șterge orice referire la răutatea și trădarea unui întreg neam îndrăcit.

După ce l-au răstignit și omorât pe Hristosul promis lor de către Dumnezeu, încearcă să îl omoare pretutindeni, perseverând în păcatul lor diabolic de ucidere a Adevărului și Luminii lui Hristos, căci nu pot îndura Prezența Lui.

Iisus in celula

Azi noapte Iisus mi-a intrat in celula.
O, ce trist si ce-nalt parea Crist !
Luna venea dupa El, in celula
Si-L facea mai inalt si mai trist.

Mainile Lui pareau crini pe morminte,
Ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L batea cu argint pe vestminte
Argintandu-I pe maini vechi sparturi.

Uimit am sarit de sub patura sura:
– De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gura
Si mi-a facut semn ca sa tac.

S-a asezat langa mine pe rogojina:
– Pune-mi pe rani mana ta !
Pe glezne-avea urme de cuie si rugina
Parca purtase lanturi candva.

Oftand si-a intins truditele oase
Pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina, dar zabrelele groase
Lungeau pe zapada Lui, vargi.

Parea celula munte, parea Capatana
Si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum imi cade capul pe mana
Si-am adormit o mie de ani…

Cand m-am desteptat din afunda genuna,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram in celula si era luna,
Numai Iisus nu era nicairi…

Am intins bratele, nimeni, tacere.
Am intrebat zidul: nici un raspuns !
Doar razele reci, ascutite-n unghere,
Cu sulita lor m-au strapuns…

–  Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele.
Din luna venea fum de catui…
M-am pipait… si pe mainile mele,
Am gasit urmele cuielor Lui.

Radu Gyr

Și exact ca și în vremurile viețuirii Lui pe Pământ, își vor duce la capăt planul. Vor încătușa pas cu pas umanitatea, persecutând, crucificând pe toți cei ce trăiesc în concordanță cu Adevărul, iar când Hristos-Umanitatea va muri pe crucea materialismului, ucisă mișelește de uneltirele jidănești, când totul va părea pierdut, când răul va părea că a triumfat, atunci Iisus Hristos se va întoarce pe Pământ iar Omenirea va Învia întru Adevăr.

Ne vom intoarce intr-o zi

Ne vom intoarce intr-o zi,
Ne vom intoarce neaparat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost cand am plecat.

Ne vom intoarce neaparat,
Cum apele se-ntorc din nori
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cantec, pe viori.

Ne vom intoarce intr-o zi…
Si cei de azi cu pasii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simti
Cum vom patrunde-ncet in ei.

Ne vom intoarce ca un fum,
Usori, tinandu-ne de maini,
Toti cei de ieri in cei de-acum,
Cum trec fantanile-n fantani.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
in toate dragostele noi
Si-n cantecul pe care si-l
Vor spune altii, dupa noi.

In zambetul ce va miji
Si-n orice geamat viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o samanta-n taina lor.

Noi, cei pierduti, re-ntorsi din zari,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne-napoiem si-n disperari,
Si-n rani ce-n piepturi se ascund.

Si-n lacrimi ori in mangaieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
in tot ce maine, ca si ieri,
Va sangera sau va iubi.

Radu Gyr

Până atunci însă, suntem datori să ducem lupta cea bună. Să Îl mărturisim cu glas tare pe Hristos Dumnezeul nostru, respectându-i poruncile: să ne iubim unii pe alții mai presus decât pe noi înșine; să ne iertăm așa cum ne dorim ca Tatăl Nostru să ne ierte pe noi; să avem nădejde și credință; să fim milostivi și compasivi, blânzi ca porumbeii și înțelepți precum șerpii. Să nu ne lipim inimile de frumusețile și tentațiile înșelătoare ale acestei lumi vremelnice; să nu slujim la doi stăpâni, ci întărindu-ne prin rugăciune, să alegem partea cea bună, fără compromisuri, chiar dacă material avem de pierdut.

Iar la timpul cuvenit, să părăsim această lume fără regrete, cu sufletul ușor, împodobit doar de mulțumirea faptelor bune înfăptuite.

Hristos a Înviat !

 

loading...

24 Responses to “Învierea Lui Hristos și învierea noastră”

  1. prc says:

    La multi ani!

  2. Garfield says:

    Holy Moly! Mai întâi îi înfierezi apoi vrei să-i ierți.
    Închide ochii și repetă ușor în gând: CEDO. Yoghinii au câștigat. Yoghinii vot triumfa. Eu sunt un Iudă trădător… Nici buddhist , nici yoghist, nici creștin…

  3. FREEDOM says:

    La multi ani , un paste fericit si sanatate .

  4. afroditus says:

    un punct de plecare ar fi intelegerea faptului ca religiile sunt niste minciuni. dupa aceea golul ala din suflet s-ar putea sa dispara. odata ce intelegi ca nu suntem nemuritori, ca suntem niste mamifere evoluate, si ca avem o singura viata de trait, nelinistile metafizice dispar. ramane cautarea placerilor de tot felul, impartasirea iubirii cu familia si prietenii, dorinta de cunoastere, si ce mai pune fiecare.
    la multi ani !

  5. mac gregor says:

    @ Garfield

    🙂 faptul ca au castigat la CEDO arata deocamdata ca in 2004 cursantii MISA au fost victime. Nu demonstreaza deloc ca ar fi yoghini.

    Parca era vorba ca scopul initial al lui Grieg e sa ii transforme in yoghini, puteri paranormale, alea-alea, nu in victime.

    Ca sa nu mai zic ca asta e putin, dat fiind ca ei sunt victime si a lacomiei si imposturii lui Grieg. Foc incrucisat, frate. trage in tine cu minciuni si presa, si maestrul.

    Sunt curios cat mai trece pana sa obtina despagubiri si de la Grieg. Si daca li se acopera pagubele suficient pentru timpul pierdut.

  6. FREEDOM says:

    @MR , frumos scris , sincer , intime aceste trairi ale tale , insa toata durerea psihologica vine din faptul ca punem aproape total accentul pe ideea ca sintem persoana cind de fapt nu deloc asa. Cind ne privim ca fiind persoana -identitatea falsa sintem centrati in defecte , neputinte , neimpliniri si mai ales sentimentul de vinovatie ca nu sintem suficient de spirituali cf ideei de spiritualitate comune care include ca nu ne rugam mai mult , nu meditam mai mult si in general nu practicam mai mult ca sa ne transformam natura inferioara=umana , adica persoana care credem in mod fals ca sintem . Si atita timp cit vom continua sa nu practicam suficient ptr ca , cantitatea noastra de practica sa faca diferenta ptr totdeauna =adica sa depasim definitiv natuta umana ne vom situa pe o pozitie falsa perpetuu si de aici angoasa tipar descisa mai sus de tine cu privire la propria viata . Solutia : sa nu mai pui accentul pe persoana ci pe fiinta reala care esti =sinele , pe prezenta care exista continuu de-a lungul celor 3 stari -corpuri si a constiintei lor asociate . Doar asa poti pasii in afara falsei identitati =natura umana de care vorbesti si pe care o iei ca fiind identitatea ta , din care iti extragi identitatea .Sper sa intelegi perfect nuanta asta existentiala si sa nu mai crezi ca esti persoana MR cu tot ce deriva dinaceastafalsa identitate . Si mi-ar placea sa nu incerci sa te intorci in persoana si sa comentezi =lamentezi de pe pozitia aia falsa , ptr ca este complet eronata . Asa ai incepe sa te simti liber de persoana MR care te crezi ca esti .– Eliberarea este de persoana nu a persoanei .– Este simplu de inteles cine esti daca cugeti adinc , poti vedea ca nu sint doar vorbe . ESTE EXISTENTIAL .

  7. zamolxe says:

    @MR
    Iar și iar povestea cu evreii? Și după ce „îi cerți” în tot articolul la sfârșit spui:

    să ne iubim unii pe alții mai presus decât pe noi înșine; să ne iertăm așa cum ne dorim ca Tatăl Nostru să ne ierte pe noi

    Păi atunci cum iertăm? Că nu pricep… Sau îi iertăm doar pe cei care ne convine nouă să îi iertăm? Și cum iubim? Pe alese?
    Ăsta e conflictul de când lumea cauzat de religii. De toate religiile. Nu cred că există religie pe lumea asta care să nu aibă un inamic, un dușman, cineva care le-a făcut vreun rău în vreun fel.
    Creștinii au ce au cu evreii, hindușii au probleme cu budiștii, musulmanii au probleme cam cu toți (ba chiar și între ei).
    Nu știu dacă a existat o singură religie pe lumea asta care să nu fi cauzat conflicte. Pentru că religiile sunt instrumente de manipulare a maselor. Iar cei care manipulează duc furia celor manipulați în direcția celor pe care îi consideră dușmani. Cum fac asta? Prin idei bine gândite și inserate în cărțile sfinte ale fiecărei religii.
    Biblia are astfel de mesaje, Coranul la fel, Vedele la fel. Iar credinciosul citește și se înfurie pe cine trebuie. Se menține o stare de conflict și de ură care la nevoie poate fi canalizată unde trebuie.
    Da, cărțile evreiești nu aveau „dușman” oficial dar pentru că liderii religioși din vremea lui Iisus au intuit în el un posibil lider, care ar putea să scoată oamenii de sub controlul lor, au făcut ce fac toți liderii religioși, fără excepție: au manipulat masele împotriva lui.

  8. sinergicus says:

    Cred ca un om care deja a gustat din toate ; si pozitie sociala si sex, si distractii
    si bani etc etc, chiar daca este neimplinit, totusi , a trecut prin niste experiente si satisfactii care i-au adus o anume intelegere… mult mai usor se desprinde omul care deja a gustat din bucatele iluziei implinindu-si dorintele, decit unul care inca se chinuie sa isi implineasca visele materiale…la urma urmei traind cu nostalgia punctului final care se doreste atins , nu facem decit sa aprofundam frustrarea si neimplinirea… frumusetea este in calatorie ( momentul prezent ) nu in atingerea punctului de destinatie ;starea de taina si de uimire trebuie sa ne insoteasca zi de zi ….cred ca trebuie sa ne acceptam asa limitati si slabi cum sintem si nu sa ne raportam mereu la stachete autoimpuse pe care nu le-am atins inca…trairea intensa a momentului prezent cu emotiile aferente cred ca e mult mai valoroasa si utila decit o asa zisa practica , mentionata de cineva la un moment dat…practica trebuie sa existe clipa de clipa ca un ceva natural si firesc si nu trebuie abordata ca pe o corvoada plictisitoare ca un servici la care mergi zi de zi si de la care abia astepti sa te intorci acasa…

  9. Pubic Enemy 1 says:

    MR doar a încercat să bată recordul la numărul de bărci în care să-și pună kuru simultan și bineînțeles a făcut o baie în apele primordiale. Printr-un miracol însă s-a trezit într-un loc necunoscut: cu picioarele pe pământ. Imediat picioarele i s-au înmuiat și a căzut în genunchi când a văzut Perla Roșie îndepărtându-se către orizont și iată al doilea miracol: a început să fugă îngenuncheat pe apă ;))
    Strânge din buci mai tare, scrie mai arhaic și cu mai multe epitete, al treilea miracol este necesar pentru canonizare dar ca să-ți arunce ăștia colacul trebuie să-i convingi că ești de-al lor…

  10. MR says:

    @Zamolxe
    Da, iar evreii. Cei sioniști. Copii de comuniști. Promotorii meo-marxismului. Pe mulți îi cunosc personal, îi știu cum gândesc în realitate, de aceea îi condamn public. Ei nu vor iertare. Tocmai de aceea nu o merită decât la nivel filosofic, abstract.

  11. Pubic Enemy 1 says:

    Acesta este primul episod al trilogiei: ‘Ass Pirates of the Black Sea: Taina Cuminecăturii’
    ;))

  12. MR says:

    Marturii istorice despre Sfanta Lumina :

    Sfântul Grigorie, Luminătorul Armeniei (cca 330 d. Hr.)

    Mărturia a fost scrisă de către istoricul armean Kirakò Gandzakeți (1201-1271), în lucrarea sa „Istoria Armenilor”. Această lucrare a fost scrisă pe la jumătatea secolului al XIII-lea și descrie fapte istorice petrecute în perioada dintre secolul al IV-lea și al XIII-lea. Printre aceste fapte este cuprinsă și descrierea aprinderii minunată a unei candele pe care Sfântul Grigorie Luminătorul o așezase în Mormântul lui Hristos în jurul anului 330.

    Sfântul Theodor Savaitul (836 d. Hr.)

    Evenimentul acesta este menționat în viața sfântului, scrisă în Mănăstirea Sfântului Sava în jurul anului 860, la câțiva ani după moartea sfântului.

    „După ce (Sfântul Theodor) a prânzit cu Patriarhii și a petrecut împreună cu dânșii Vinerea Mare, în Sfânta Sâmbătă, după aprinderea candelelor la Sfânta Înviere cu Lumina cerească, a liturghisit împreună cu Patriarhii și a săvârșit sărbătoarea strălucită a Sfintei și Marii Duminici…”

    Arabul Ibn al-Qass (940) :
    „De la Paștele creștinilor, în Sâmbăta Mare, creștinii ies de la locul Mormântului și merg în jurul stâncii care este înconjurată cu o balustradă. De acolo privesc Mormântul și toți împreună se roagă și se închină înaintea lui Dumnezeu Cel preaînalt, de la rugăciunea de dimineață până la apusul soarelui. Emirul și imamul templului sunt prezenți. Sultanul încuie ușa Mormântului. Toți stau nemișcați până ce zăresc o lumină, asemănătoare cu un foc alb, care iese din interiorul Mormântului. Atunci sultanul deschide ușa și intră ținând o lumânare, o aprinde cu acel foc și apoi iese. Flacăra lumânării aprinse nu arde. O dă imamului care o duce și aprinde candelele templului. Când această lumânare a trecut prin trei mâini, atunci arde și se preface în flacără [obișnuită]. Apoi se întocmește un raport care adeverește că focul a venit în cutare ceas și zi și se înmânează sultanului. Dacă a apărut în acea zi, în ceasul rugăciunii, pentru ei este semn că anul nu va fi roditor, fără ca aceasta să însemne că va fi un an secetos. Dacă flacăra a apărut către amiază, aceasta înseamnă un an cu lipsă de alimente”
    http://www.skarlakidis.gr/ro/thema/13-o-.html

    Codicele L (1101)

    Codicele L este un manuscris în limba latină care descrie evenimentele Primei Cruciade. Scriitorul lucrării nu este cunoscut, dar se bănuiește că ar fi un oarecare cruciat franc.

    Scriitorul franc anonim al Codicelui L participă la slujba Sfintei Lumini și descrie evenimentele întocmai după cum le trăiește. Așa cum spune el însuși, în timpul ceremoniei, se ruga împreună cu ceilalți închinători pentru venirea Luminii cerești:

    „În Sâmbăta Mare, în fiecare an, atunci când Sfânta Lumină coboară în chip tainic deasupra Mormântului Domnului nostru și își arată dumnezeiasca putere, aprinzând candelele ce sunt agățate acolo, este ceva obișnuit pentru aceia care se află în biserică să petreacă ziua urmărind (slujbele) și să se roage cu smerenie lui Dumnezeu, la Cel ce, cu mila Sa, poate trimite Lumina. Întreaga biserică este atunci ticsită de o mulțime nenumărată care așteaptă dumnezeiasca lucrare de binecuvântare”.

    Și continuă:

    „Atunci, după ce a trecut ceasul al nouălea al zilei, patriarhul (Latinilor), cântând de trei ori Κύριε Ελέησον (Doamne miluiește) cu umilință, a luat cheile Sfântului Mormânt și, descuind ușa, a intrat înăuntru. După ce a văzut că Lumina pe care o aștepta nu se arată, a căzut în genunchi cu lacrimi înaintea Mormântului și Îl ruga pe Atotputernicul Dumnezeu să asculte rugăciunile lumii și să le trimită Sfânta Lumină ca și în dățile trecute. Noi, de partea noastră, propuneam să se cânte Doamne miluiește și repetam rugăciunile noastre către Cel Preaînalt, nădăjduind că patriarhul, atunci când va ieși din Mormânt, ne va oferi Lumina lui Dumnezeu pe care o va găsi acolo. Dar atunci când – deși călduroasele lui rugăciuni și implorări s-au prelungit – a ieșit, în cele din urmă, cu fața mâhnită din Mormânt, fără să fi primit binecuvântarea pe care o ceruse, un sentiment chinuitor de deznădejde i-a cuprins pe toți care erau de față. Fulcherius și unul dintre preoții militari au urcat la Golgota ca să vadă dacă Lumina nu se arătase acolo, dar fără nici un rezultat”.

    A doua zi dimineață, în Duminica Paștilor, Daimbert intră iarăși în Sfântul Mormânt să verifice dacă nu cumva a coborât Sfânta Lumină, însă din nou rezultatul a fost negativ. Atunci, împreună cu ceilalți clerici latini, hotărăsc să meargă pentru a face litanie la „Biserica Domnului”, adică la moscheea Cupola Stâncii, pe care cruciații o preschimbaseră în biserică creștină, punând o Cruce mare în vârful ei. Moscheea a fost construită exact pe locul vechiului Templu din Ierusalim, ridicat de Irod pe vremea lui Hristos, care, la rândul său, a fost construit pe locul vechiului Templu al lui Solomon.

    După plecarea latinilor de la Biserica Învierii, așa cum menționează Codicele L, grecii și sirienii au rămas în biserică și, având deplină libertate, au săvârșit ceremonia rânduită.

    Și atunci, o, minune!, Sfânta Lumină a apărut în una din candelele din interiorul Mormântului. Însă nu și-au putut aprinde lumânările, deoarece Mormântul era încuiat și cheile le ținea Daimbert.

    Apariția Sfintei Lumini la rugăciunea grecilor și sirienilor a fost luată drept o dumnezeiască bunăvoință față de Biserica Ortodoxă a Răsăritului și o dezaprobare a noului regim pe care l-au impus Cruciații.

    „Așadar, în timp ce latinii se rugau în Biserica Domnului, grecii și sirienii rămași în Biserica Sfântului Mormânt au purces la o litanie în jurul Mormântului, înălțând rugăciunile lor la Dumnezeu. În deznădejdea lor își zgâriau fețele și-și smulgeau părul, tânguindu-se cu glas tare. În timp ce latinii se întorceau, patriarhul a fost înștiințat că mult-așteptata Lumină s-a arătat în una din candelele Sfântului Mormânt, iar cei care au fost mai aproape au putut distinge culoarea ei de un roșu palid. Auzind acestea, a grăbit îndată pasul și, descuind ușa Mormântului cu cheia pe care o ținea în mână, a văzut dorita Lumină strălucind într-o candelă”.

    Thomas Indinopulos spune că: „Grecii erau cu desăvârșire smeriți și nu au pierdut deloc vremea să se «răzbune» prin mijlocirea celei mai renumite priveliști a Cetății, ceremonia Sfintei Lumini”.

    Dana Munro spune că: „Deși (latinii) nu erau prezenți și numai clericii greci și sirieni erau în Sfântul Mormânt, Lumina a venit. Avem o dovadă dintr-un manuscris local care ne spune că Dumnezeu era supărat pentru că preoții greci fuseseră lipsiți de drepturile lor la Sfântul Mormânt și că în mănăstiri fuseseră băgate femei. Drept consecință a negocierilor cu regele, grecii au fost repuși în drepturile lor în biserică, femeile au fost izgonite din mănăstirile acelora, iar Dumnezeu, fiind îmblânzit, a trimis Sfânta Lumină. Restabilirea grecilor a fost o caracteristică a politicii lui Balduin”.

    Istoricul francez Guibert (1101)

    „Am auzit de la niște oameni în vârstă care au fost acolo că papirusul sau fitilul (nu știu care din aceste două s-a folosit) a fost înlocuit cândva printr-o înșelăciune a păgânilor (musulmanilor) și metalul a rămas gol. Însă prin minune venită din cer, atunci când Lumina a strălucit din metal, cel ce voise să înșele puterile cerești a învățat că puterile firești se luptă chiar și împotriva naturii lor, când este vorba despre Dumnezeu”.

    Așadar, musulmanii au luat fitilul de la candela neadormită, cu toate acestea însă candela s-a aprins.
    https://graiulortodox.wordpress.com/2016/02/02/sfanta-lumina-de-la-ierusalim-coboara-doar-la-ortodocsi-sau-si-la-eretici-catolici-protestanti-neoprotestanti/

    Persanul Al-Biruni (973-1048) :

    „Referitor la Sâmbăta Învierii se vorbește despre o povestire care îl surprinde pe cercetătorul științelor naturale și despre motivul pentru care este cu neputință să se descopere. Dacă nu ar exista înțelegerea unanimă a potrivnicilor [minunii] și nu ar fi menționat că au văzut-o și ei înșiși, chiar și dascăli eminenți și alți oameni nu ar fi menționat-o în scrierile lor, poate cineva ar fi putut să nu aibă încredere. Eu am aflat din cărți și am auzit de la al-Faraj ibn Salih din Bagdad, că în Biserica Învierii din Ierusalim este săpat într-o stâncă mormântul lui Hristos, în așa fel încât este cuprins de o cupolă. Deasupra se înalță o cupolă mai mare și în jurul stâncii există galerii, de unde urmăresc musulmanii. Creștinii și oricare altul vine în acea zi la locul Mormântului, imploră și invocă pe Dumnezeul Cel Preaînalt de la amiază până seara. Vin încă și muezinul geamiei, imamul, conducătorul rugăciunii și emirul cetății, care stau lângă Mormânt. Aduc cu ei opaițe, pe care le așează sus, deși [Mormântul] este încă închis. Creștinii au deja stinse opaițele și făcliile lor și așteaptă până ce zăresc o flacără albă, curată, care aprinde o candelă. De la această flacără aprind candelele în geamie și în biserici. În continuare se întocmește un raport scris către califi despre ceasul când a coborât flacăra. După viteza venirii [flăcării] și după faptul că s-a petrecut aproape de amiază se trage concluzia că anul va fi roditor. Dacă venirea întârzia către seară și mai târziu, se trăgea concluzia că [anul] nu va fi roditor. Cel care m-a înștiințat povestește că unii sultani au pus în locul fitilului o sârmă de aramă ca să nu se aprindă și să nu se înfăptuiască (minunea). Însă atunci când venea flacăra se aprindea arama. Venirea în acea zi a flăcării din cer, care revine în acel loc în fiecare an, se face pricină să rămânem uimiți”
    http://www.pemptousia.ro/2015/04/persanul-al-biruni-cca-1000-si-sfanta-lumina/

    iată și ce scrie clericul Nichita, de la Biserica Curții din Constantinopol, care a vizitat Ierusalimul în anul 947, în scrisoarea sa către Împăratul Constantin Porfirogenetul al VII-lea:

    „Un oarecare Emir din Bagdad a venit la Pretoriu la prima oră în Sâmbăta Mare (…) și, plin de mânie și cumplit la înfățișare, i-a zis scumpului și de Dumnezeu iubitorului patriarh Hristodul: ΄nu poți, arhiepiscope să ții slujba acum. Am venit să-ți spun că (știu) că minunea despre care se vorbește atât și cu care ai umplut toată Siria, de parcă-ar fi creștină, nu-i decât magie și șarlatanie. Aproape că ne-ai terminat și în toată Romania, unde pier acum abiceiurile noastre΄. (…)

    Și, în timp ce arhiepiscopul nostru era ținut în Pretoriu, Dumnezeul lucrurilor minunate, prin puterea Sa nebiruită și de necuprins cu mintea, a aprins, cu o întreită lumină dumnezeiască, două din candele ce se aflau la locul Răstignirii, unde se spune că au spălat cinstitul trup al Domnului și Dumnezeului nostru, după ce l-au coborât de pe cruce.

    După ce vestea despre acest lucru minunat s-a răspândit ca fulgerul, mulțimea în care erau amestecați deopotrivă creștini și necredincioși arabi, a năvălit în biserică.

    Creștinii erau mânați de un dor nestăvilit și de credința lor fierbinte, pe când arabii cei fără de Dumnezeu, doar de dorința ucigașă și de gândul cel distrugător, având unii pumnale, alții suliți, gata să ucidă, dacă ar fi prins vreun creștin cu vreo lumânare aprinsă.

    Atunci, preaînțeleptul arhiepiscop, cu alți ierarhi și cu arabii, s-a dus repede la Sfântul Mormânt al Domnului și, după ce a aruncat câteva priviri scurte să vadă dacă nu cumva și acolo apăruse lumina dumnezeiască, a sigilat Mormântul sfânt împreună cu necredincioșii arabi.

    La răsărit, înălțând mâinile precum Moise, L-a implorat, împreună cu tot poporul creștin, pe Dumnezeul tuturor.

    Pe la ora șase a zilei, când s-a uitat spre Mormântul Mântuitorului, a zărit lumina sfântă (…). Venise.

    S-a dus să ia lumină și să aprindă cu ea candelabrele din sfânta și marea Biserică a lui Dumnezeu, așa cum făcea de obicei, numai că, a putut vedea cum, dintr-o dată, întreaga biserică se umpluse de lumina dumnezeiască neapropiată.
    Poporul credincios se ducea când în partea dreaptă, când în cea stângă, unii la propilee, alții la locul Căpățânii …

    Lucrul acesta i-a umplut de mirare și de rușine pe necredincioșii arabi; pentru că se spune: de la Înălțarea Domnului și până atunci, strălucirea luminii sfinte apărea în fiecare an doar într-o singură candelă, aceea aflată în Sfântul Mormânt, iar de data aceasta lumina dumnezeiască apăruse și se revărsase în întreaga biserică….

    Coloana care se despică și se aprinde cu Sfânta Lumină (1579)

    În Sâmbăta Mare a anului 1579, potrivit cu cronicile bisericești ale Cetății Ierusalimului, stăpânitorii turci au interzis patriarhului și creștinilor ortodocși să intre în Biserica Învierii pentru rânduita ceremonie a Sfintei Lumini din pricina armenilor, care dăduseră bani pentru a fi lăsați ei să slujească acolo.

    Scrierile care se referă la eveniment nu fixează anul exact, ci menționează că în acea perioadă Patriarh al Ierusalimului era Sofronie, Patriarh al Constantinopolului era Ieremia, al Alexandriei era Silvestru, al Antiohiei era Ioachim, iar sultan al Împărăției Otomane era Murat al III-lea.

    Dacă apelăm la dipticele oficiale ale acestor Patriarhii constatăm că cei patru Patriarhi ortodocși într-adevăr și-au săvârșit slujirea în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Și dacă cercetăm perioada exactă a patriarhatului fiecăruia și corespunzătoarea perioadă a împărăției sultanului Murat al III-lea, atunci aflăm că singurul an comun în care a coincis guvernarea celor cinci bărbați este anul 1579.

    Curtea și intrarea Bisericii Învierii

    În Sâmbăta Mare a acelui an, potrivit izvoarelor scrise, un grup de soldați turci a interzis intrarea ortodocșilor în Biserica Învierii. Mulțimea credincioșilor a așteptat în curtea bisericii toată ziua, chiar și după apusul soarelui.

    Patriarhul grec, Sofronie al IV-lea, era în primul an al patriarhatului său. Era pentru prima dată când și-a asumat să săvârșească cea mai însemnată slujbă a anului, însă turcii l-au lipsit de acest drept legal.

    Patriarhul stătea rugându-se în partea stângă a ușii bisericii, lângă o coloană. Și, deodată, în timp ce deja se făcuse noapte, coloana s-a despicat și Sfânta Lumină a izbucnit din interiorul ei.

    Patriarhul a aprins îndată lumânarea sa și a împărțit Sfânta Lumină credincioșilor. În câteva minute, sfânta flacără s-a întins la toți cei ce se aflau acolo și curtea bisericii s-a luminat. Uimiți, paznicii turci au deschis atunci ușile bisericii și patriarhul, împreună cu mulțimea ortodocșilor, s-a îndreptat sărbătorește spre Sfântul Mormânt.

    Coloana din partea stângă a ușii Bisericii Învierii care s-a crăpat. Coloana s-a despicat de la bază în sus și forma crăpăturii seamănă cu o flacără care se suie în sus.

    Evenimentele acelei zile sunt scrise în toate așa-numitele Proschinitare ale Ierusalimului, care sunt niște îndrumătoare pentru închinătorii Sfintelor Locuri. Cel mai vechi dintre aceste Proschinitare, în care se menționează despicarea coloanei, este cuprins într-un prețios manuscris aflat în Biblioteca din München. Este vorba despre de codicele Monacensis Graec. 346, care cuprinde „Proschinitarul Ieromonahului Anania”. Manuscrisul a fost scris de către ieromonahul cretan Acachie în 1634 și este o copie a vechii lucrări a ieromonahului Anania, scrisă în 1608, adică la 29 de ani după minunea pe care o descrie. Aceasta înseamnă că Anania a avut posibilitatea să adune date despre minune de la oamenii care au trăit evenimentele.

    „În afara Sfintei Uși, în partea de apus, sunt trei coloane de marmură. Și din coloana din mijloc se spune că a ieșit Sfânta Lumină în vremea de demult. Este crăpată destul de mult și se vede până astăzi. Această minune a arătat-o Dumnezeu în felul acesta: deoarece se spune că în vremea aceea cei ce rânduiau pe patriarh nu l-au lăsat să intre înăuntru, să facă prăznuirea Învierii după obicei, în Sâmbăta Mare, seara, patriarhul cu poporul stăteau mâhniți afară în curte, având lumânările în mâinile lor. Patriarhul stătea în tronul Sfintei Elena, aproape de o coloană. Și atunci, se spune, a ieșit Sfânta Lumină din acea coloană, despre care am spus că este crăpată destul de mult. Și (Lumina) a mers în susul coloanei lângă care stătea patriarhul. Atunci s-au aprins lumânările pe care le ținea patriarhul, iar apoi a aprins și poporul, după obicei, de la acelea pe care patriarhul le ținea în mâini. Și se spune că atunci când cei ce rânduiau au văzut această minune, au deschis sfânta ușă și au intrat patriarhul și poporul și au săvârșit sărbătoarea după obicei.”

    Sfântul Mucenic Tunom și în spate coloana care arde, în icoana aflată la Mănăstirea Megali Panaghia din Ierusalim.

    Arhimandritul Simeon scrie:

    „Atunci patriarhul a stat afară în curtea bisericii, în Sfânta și Marea Sâmbătă, cu poporul până spre seară, cu mare mâhnire rugându-se din tot sufletul Domnului. Și patriarhul s-a suit în tronul Sfintei Elena (care era) lângă o coloană. Și rugându-se patriarhul împreună cu poporul – o, iubirea Ta de oameni, Stăpâne! – s-a despicat o coloană și a ieșit Sfânta Lumină afară. (Atunci) patriarhul a aprins în grabă lumânările pe care le ținea în mâinile sale, iar de la dânsul a aprins poporul lumânările spre sfințirea lui” (Συμεών, Προσκυνητάριον Αγίας Πόλεως Ιερουσαλήμ, Viena 1749, p. 19).

    În ediția de la Viena se menționează un eveniment în plus, care are legătură cu un emir arab, pe nume Tunom. Acesta în vremea minunii se afla în curtea Bisericii. Când a văzut aprinderea coloanei a conștientizat autenticitatea minunii și a mărturisit coreligionarilor săi puterea lui Iisus Hristos. După ce a discutat cu ei în contradictoriu, această mărturisire a lui a fost pricină de a fi executat și de a i se da trupul focului spre ardere.

    Astăzi el este socotit oficial drept mucenic al Ortodoxiei, pomenirea lui se săvârșește la 18 aprilie, iar moaștele lui se află în Mănăstirea Megali Panaghia din Ierusalim.

    Și arheologul și generalul englez Charles Warren, care a locuit la Ierusalim între 1867 și 1870 ca membru al Palestine Exploration Fund, notează în lucrarea sa Underground Jerusalem editată în 1876 la Londra, în capitolul Holy Fire :

    „Ce este această Lumină care în ajunul Paștelui aprinde toate candelele din Sfântul Mormânt ? Că o minune însoțește ceremonia, nu mai încape nici o îndoială./ „What is that fire which on Easter-eve lights up the lamps in the Holy Sepulchre? … That a miracle attends the ceremony, there cannot be a doubt”.

    Și:

    „În sfârșit, se pare că Lumina vine. O mulțime de făclii se întind în față, un fulger se vede în deschizătura cupolei și făclia se aprinde… Într-o clipă, ca prin magie, Lumina se întinde de la sine în toate direcțiile”. / „At last there is a feeling that the fire is at hand, masses of tow are thrust forward, a flash at the opening is seen, the tow is lighted … In a moment, as though by magic, the fire extends itself in all directions” (C. Warren, Underground Jerusalem, 1976, p. 425 și 435).

    Iar monahul moldovean Partenie, care a vizitat Ierusalimul în anul 1846, povestește:

    „Turcii au deschis Mormântul lui Hristos și au stins toate candelele. Atunci au venit autoritățile turcești și Pașa în persoană. Biserica era mai plină ca niciodată: toți stăteam înghesuiți și abia mai puteam respira. Nimic nu era aprins nicăieri. (…)

    Episcopul Meletie a rămas singur la intrarea în Mormânt, în mâna turcilor, care i-au scos veșmintele, după care autoritățile l-au cercetat. I-au pus omoforul, au deschis Mormântul lui Hristos și i-au îngăduit să intre. Nu știu cât timp a trecut, pentru că eram cu toții tulburați și ne cuprinsese teama.

    În sfârșit, din senin, lângă Mormânt a strălucit o lumină care, curând, a apărut din Altar, prin deschizătura porților împărătești și s-a întins, ca două râuri de foc, unul dinspre apus, din Mormântul lui Hristos și celălalt din răsărit, din altar.

    O, ce mare bucurie și veselie domneau în biserică. Toți păreau beți și în afară de sine și nu mai știam cine ce spune și cine unde aleargă. Era mult zgomot. Toți alergau de jur împrejur și plângeau de bucurie, copleșiți de recunoștință, și mai mult decât toți, femeile arabilor.

    Turcii înșiși cădeau în genunchi și strigau Allah, Allah care înseamnă Dumnezeule, Dumnezeule ! Ce vedere minunată și extraordinară. Biserica toată era scăldată în lumină și nu se mai putea vedea nimic altceva decât Lumina cerească”.

    Mulți s-au întrebat de ce numai Patriarhul grec al Ierusalimului este vrednic să primească lumina în Sfântul Mormânt.
    Răspunsurile sunt mai multe și se completează:

    Pentru că destinul creștinismului a fost să se nască… grecesc, și nu doar pentru faptul că Evangheliile au fost scrise în greacă, ci pentru că Biserica Ierusalimului, prima dintre Bisericile creștine, s-a format nu la Ierusalim (care în anul 70 a fost cucerit și devastat de romani)…
    … ci în „Grecia de dincolo de Iordan”, adică în Israelul elenizat/grecesc, mai precis în Decapolis – Ținutul celor zece cetăți grecești, și, mai ales, în Pella, capitala lui…

    … și pentru că patriarhul grec al Ierusalimului este continuatorul de drept al întemeietorului Bisericii Ierusalimului, care a fost și primului ei episcop, Sf. apostol Iacob, fratele Domnului…

    … dar și pentru că există un decret, un ahtinam, prin care califul Omar Hattap (după ce l-a silit, în anul 638, pe Patriarhul Sofronie să-i predea Ierusalimul) a hotărât că „toate națiile creștine” și toți cei care vor merge în pelerinaj la Locurile Sfinte, „franci, copți, sirieni, armeni, nestorieni, iacobiți și maroniți, trebuie să se supună Patriarhului (grec al Ierusalimului) și el să fie întâiul între toți, pentru că a primit bunăvoință de la cinstitul și iubitul Profet trimis de Domnul, fiind onorat prin pecetea cinstitei lui mâini”….

    … decret reînnoit de-a lungul timpului, după căderea Imperiului Bizantin, în 1453, de firmanul lui Mahomed al II-lea Cuceritorul (1458) și de firmanele altor sultani.

    În decretul său, Mahomed al II-lea scria „…oricare dintre înalții viziri, prelați sau demnitari sau slujitori de la curtea mea regală sau pur și simplu din neamul mahomedan va vrea, fie pe degeaba, fie de dragul banilor, să schimbe cele rânduite odinioară de Profet și de Omar Hattap și de conducătorii din trecut, să cadă sub mânia lui Allah și a Profetului”.

    Printre „conducătorii din trecut” se afla și sultanul Egiptului, Saladin, cel care i-a alungat pe cruciați din Ierusalim și care, în anul 1187, reînnoise, și el, ahtinam-ul lui Omar Hattap.
    Și, toate aceste documente au fost confirmate de ONU în anii 1947-1950.

    Dar, nu în ultimul rând pentru că, de câte ori au încercat (și au făcut-o mai tot timpul) capii altor confesiuni creștine (mai ales latinii și armenii) s-o primească, Lumina de Paște n-a venit la ei, ci acolo unde se afla … fratele lor grec.

    Mărturii istorice care adeveresc minunea Sfintei Lumini și vechimea sa

    Mărturiile despre Sfânta Lumină se regăsesc în două izvoare principale: în tipicele sau documentele liturgice ce vorbesc despre rânduiala slujbelor de peste an, și în relatările pelerinilor în Țara Sfântă. Există și alte surse, la fel de demne de crezare, precum viețile sfinților, cronici istorice creștine și necreștine, scrisori, diferite tratate religioase. În mod firesc, relatările din primele veacuri creștine sunt puține la număr, iar pe măsura trecerii secolelor, istorisirile se înmulțesc și oferă mai multe amănunte.

    Aceste relatări mărturisesc faptul că minunea nu are loc decât la slujba săvârșită de ierarhii ortodocși, și niciodată la cei catolici sau monofiziți; există cazuri în care aceștia din urmă au încercat să ia locul ortodocșilor pentru a primi Lumina și de fiecare dată au avut loc minuni înfricoșate. De asemenea, lumea musulmană nu a rămas indiferentă la ea, mai mulți cronicari musulmani redând în scrierile lor minunea, care de altfel a fost pricină de convertire la Ortodoxie pentru unii din coreligionarii lor.

    Prima mărturie o aduc Sfinții Părinți ai Bisericii care spun că Sfinții Apostoli Petru și Ioan, primii care au ajuns la mormântul Domnului după vestirea mironosițelor, au văzut Lumina dumnezeiască. Deși îngerul plecase, deși era încă întuneric, ei au văzut giulgiurile și mahrama pentru că mormântul era plin de lumină. În Cuvântarea a II-a, Despre Învierea lui Hristos, Sfântul Grigorie al Nyssei scrie: ,,Și când le-a văzut (giulgiul și mahrama), Petru a crezut, pentru că Mormântul era plin de lumină, deși era încă noapte; interiorul Mormântului era vizibil într-un chip îndoit: atât pentru simțuri, cât și pentru minte”.

    Tot așa scrie dumnezeiescul Ioan Damaschin: ,,Și degrabă alergând Petru, a stătut înaintea mormântului și, văzând lumină în groapă, s-a spăimântat, pentru că a văzut într-însa giulgiurile singure zăcând, fără dumnezeiescul Trup” (Octoih, glasul al 8-lea, sedelnă la utrenia duminicii).

    În Istoria Bisericească, Eusebiu de Cezareea descrie o minune legată de sărbătorile pascale. Pe vremea Sfântului Patriarh Narcis al Ierusalimului (secolul al II-lea), în timpul marii privegheri de toată noaptea a Paștilor, s-a terminat untdelemnul din candele. Credincioșii s-au întristat foarte tare, iar patriarhul a poruncit ca toate candelele să fie umplute cu apă din izvorul Siloamului. La rugăciunea lui, apa s-a transformat în untdelemn și a ars câtă vreme a ținut slujba de Paști.

    Cea mai timpurie mărturie cu privire la o ceremonie a Luminii Sfinte la Ierusalim se găsește în notele de călătorie ale monahiei Egeria. În anul 384, ea a făcut un pelerinaj în Țara Sfântă și și-a notat impresiile de călătorie într-un jurnal intitulat Peregrinatio Egeriae, în care scria următoarele:

    ,,Nu există însă slujbă la ceasul al nouălea în Sâmbăta Mare pentru că pregătirea pentru privegherea pascală se face în biserica mare, Martyrion. Privegherea este săvârșită aici exact la fel cum o săvârșim noi acasă. La ceasul al zecelea, care aici este numit Licinicon, ori cum spunem noi vecernie, o mare mulțime este adunată în Biserica Învierii Domnului. Toate făcliile și lumânările sunt aprinse, iar acest fapt produce o lumină puternică. Însă lumina nu este adusă înăuntru de afară, ci este luată din interiorul grotei (Sfântului Mormânt), adică din interiorul grilajului unde întotdeauna, zi și noapte, arde o candelă”.

    Alături de această scriere a monahiei Egeria stă Lecționarul Armean, care cuprinde informații despre tipicul folosit de Biserica Învierii Domnului din Ierusalim între anii 417-439. În lecționar este specificată o ,,ceremonie a Sfintei Lumini asociată sărbătorii privegherii pascale”, asemănătoare cu ritul Sfintei Lumini din zilele noastre.

    Lecționarul Georgian, dintre anii 640-720, aduce și el mărturie despre existența unei slujbe speciale în Sâmbăta Mare: ,,Când soarele a apus, ne adunăm în Biserica Învierii Domnului, închidem ușile, pregătim trei cădelnițe și facem mijlociri și rugăciuni”. Slujba continuă cu întreita înconjurare a Mormântului, tămâierea bisericii, binecuvântarea noii lumânări, a lumânărilor ținute de credincioși, deschiderea ușilor și procesiunea către Biserica Martyrion.

    Codicele Patriarhiei Ierusalimului Hagios Stavros 43, care datează din secolele VIII-IX, descrie pe larg ce se petrece în Sâmbăta Mare în Biserica Învierii Domnului: ,,Iar când purtătorii de mir au sfârșit umplerea și pregătirea candelelor, patriarhul sigilează Sfântul Mormânt și ia cheile cu el, după care toate candelele din biserică sunt stinse. Patriarhul merge împreună cu clerul, toți în veșminte albe, în Biserica Sfintei Învieri a Domnului, fără a avea vreun mijloc de aprindere a candelelor și fără cădelniță și începe în liniște vecernia”. Urmează tămâierea, înconjurarea mormântului de 3 ori, închiderea lui și celelalte, toate fiind redate într-amănunt.

    O altă relatare amplă a venirii Sfintei Lumini se găsește în Itinerarul scris de călugărul apusean Bernard, care a fost martorul minunii în anul 870: ,,Merită să spunem ce se întâmplă în Sâmbăta Sfântă la privegherea de Paști. Se merge în procesiune cântându-se Doamne miluiește până ce vine îngerul și aprinde lumina în candelele care atârnă deasupra Mormântului. Patriarhul trece o parte din această lumină episcopilor și mulțimii oamenilor”.

    Din secolele VIII-IX încep să se înmulțească istorisirile musulmanilor. Astfel, într-o sursă islamică anonimă de la sfârșitul secolului al IX-lea se scrie: ,,Când încep Paștile la creștini, în ziua Sâmbetei Mari, poporul iese de la locul mormântului la locul pietrei în jurul căreia este o galerie. De acolo ei privesc locul mormântului și toți se roagă și cad jos înaintea Preaînaltului Dumnezeu, din timpul rugăciunii de dimineață și până la apusul soarelui. Emirul și Imamul moscheii sunt prezenți și ei. Un străjer închide ușa mormântului și stă înaintea ei. Ei toți rămân astfel, până ce văd o lumină asemănătoare unui foc alb ieșind din interiorul mormântului. Străjerul deschide apoi ușa mormântului și intră înăuntru. În mâinile lui se află o lumânare, pe care o aprinde de la foc și o duce apoi afară. Deși e aprinsă, lumânarea nu arde. El o dă imamului, care ia lumânarea și aprinde candelele moscheii. Când lumânarea este trecută unei a treia persoane, ea începe să ardă și se preschimbă în foc”.

    O altă scurtă relatare se regăsește într-o scrisoare a Mitropolitului Aretha al Cezareei Capadociei către emirul Damascului, care datează de la începutul secolului al X-lea: ,,În fiecare an până acum sfântul și scumpul Său Mormânt lucrează minuni în ziua Învierii. Emirul Ierusalimului stând lângă Sfântul Mormânt, ale cărui uși el le sigilează, iar creștinii stând în nava Bisericii Învierii strigând Doamne miluiește, cu o bruscă fulgerare candela se aprinde și de la ea iau lumină toți locuitorii Ierusalimului, aprinzându-și făcliile lor”. Se remarcă că mitropolitul spune că în fiecare an are loc venirea Sfintei Lumini.

    În anul 947, un cleric de la curtea împăratului bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, anume Niketas, îi trimite o scrisoare împăratului, în care îi descrie încercarea unui emir furios de a pune capăt ceremoniei Luminii Sfinte. Acesta era mânios deoarece ,,prin săvârșirea minunii voastre celebrate cu artificii magice, ați umplut întreaga Sirie cu religia creștinilor și ați distrus aproape toate obiceiurile noastre, făcând din aceasta o țară de creștini”.

    Cererii emirului de a nu se mai săvârși ceremonia de la Mormântul Domnului, creștinii îi răspund că astfel s-ar pierde veniturile colectate de autoritățile musulmane de la pelerinii creștini prezenți la minune. Emirul născocește alt plan, iar Niketas descrie în scrisoarea sa minunile înfricoșate săvârșite de Dumnezeu spre zădărnicirea planului acestuia.

    Emirul ,,a cerut patriarhului, sub amenințarea interzicerii sărbătorii populare a Învierii lui Hristos, o plată de 7.000 de galbeni. Dar în timp ce patriarhul era ținut închis sub pază în pretoriu, Dumnezeul minunilor a umplut două din brațele unei candele triple ce atârna deasupra locului unde trupul lui Hristos a fost dat jos de pe cruce pentru a fi spălat (Piatra Ungerii). Când vestea minunii a ajuns la pretoriu, creștinii și musulmanii au alergat la biserică.

    Patriarhul a sosit și el urmat de cler și, văzând că nu avusese loc aprinderea Luminii Sfinte, a închis cu ajutorul musulmanilor Sfântul Mormânt și a început să se roage împreună cu creștinii. Spre ceasul al șaselea, fixând cu privirea Mormântul, el a văzut arătarea suprafirească a luminii. A intrat în Mormânt a cărui intrare i-a fost arătată de un înger. Când a luat o lumânare spre a da din focul dumnezeiesc tuturor celor din biserică care aveau făclii, abia a ieșit afară din mormânt că a și văzut biserica umplută dintr-odată de o lumină dumnezeiască.

    Musulmanii înșiși erau plini de uimire, deoarece până atunci arătarea luminii se petrecea doar la una din candelele dinlăuntrul Mormântului, în vreme ce în această zi întreaga biserică se umpluse de lumină. Emirul, care privise de undeva de sus, a fost martorul unei minuni încă și mai mari. Cea mai mare dintre candelele suspendate în fața sa a lăsat să scape untdelemnul și apa pe care le conținea și s-a umplut de focul dumnezeiesc, deși nu avea defel fitil”.

    Al doilea mileniu creștin

    La începutul secolului al XI-lea, în lucrarea sa despre sărbătorile diferitelor popoare din lumea islamică, istoricul musulman al-Biruni notează: ,,În legătură cu Sâmbăta Învierii se spune o istorie ce uimește pe cercetătorii științelor naturale și al cărei fundament este cu neputință de descoperit. Dacă asupra fenomenului n-ar fi existat acordul venit din partea unor persoane cu concepții diferite și care relatează că el este fundamentat pe declarațiile martorilor oculari și a fost transmis de învățați deosebiți și de alți oameni în cărțile lor, nu i s-ar putea da vreo crezare. Am aflat despre el din cărți și am auzit despre el de la al-Faraj ibn Salih din Bagdad.

    Pe această temă se face un raport, care este trimis în capitala califului de îndată ce focul coboară. Cel care mi-a povestit despre aceasta mi-a spus că unele din autorități (musulmane) au înlocuit feștila candelei cu un fir de aramă, cu scopul ca acesta să nu se aprindă și ceremonia să fie astfel întreruptă. Dar când focul a coborât, ea s-a aprins totuși”.

    În anul 1009, Biserica Învierii este distrusă din temelii la porunca califului al-Hakim. Istoricul sirian Ibn al-Qualanisi, care a scris la jumătatea secolului al XII-lea cea mai amănunțită relatare a acțiunilor califului al-Hakim, consideră că distrugerea s-a datorat în exclusivitate reacției califului față de coborârea Luminii Sfinte în Sâmbăta Paștilor în acest lăcaș din Ierusalim. Violența extremă a campaniei califului arată popularitatea pe care o avea în epocă minunea Luminii și credința creștinilor în aceasta.

    Următorul martor însemnat este egumenul rus Daniil, care a vizitat Țara Sfântă în 1106-1107, în vremea stăpânirii cruciate a Ierusalimului: ,,La ceasul al șaselea al Sâmbetei Sfinte, toți se adună la Biserica Învierii, oameni de pretutindeni, în număr mare și cu anevoie de socotit. Mulțimea a umplut locul din jurul bisericii, numai preoții erau înăuntru și fiecare, clerici și laici, așteptam sosirea prințului și a curții sale (prințul latin al Ierusalimului).

    Prințul mi-a poruncit … să merg … deasupra ușilor Sfântului Mormânt, în partea opusă marelui altar, așa că puteam vedea peste ușile mormântului, trei dintre ele toate sigilate cu sigiliul regal. În ce privește clericii latini, ei au rămas la altarul mare. La ceasul al optulea, clerul ortodox a început să cânte vecernia. Spre sfârșitul ceasului al nouălea, când au început să cânte stihul ,,Cânta-voi Domnului”, un nor mic venind dinspre răsărit s-a oprit dintr-o dată deasupra cupolei deschise a bisericii și o ploaie torențială de lumină a căzut peste Sfântul Mormânt și peste noi cei ce eram deasupra Mormântului. Atunci Sfânta Lumină a luminat dintr-o dată Mormântul, strălucind luminos și frumos. Episcopul a deschis ușile mormântului și a mers cu lumânarea pentru a fi aprinsă și apoi pentru a trece focul celorlalți oameni.

    Acest foc sfânt nu este ca o flacără obișnuită, ci arde într-un fel foarte neobișnuit, cu o strălucire de nedescris și o culoare roșie asemenea scorțișoarei”.

    La sfârșitul veacului al XII-lea, Itinererium regis Ricardi înfățișează vizita lui Saladin la Sfântul Mormânt în Sâmbăta Mare a anului 1192. Autorul cronicii scrie: ,,Saladin, cu suita sa, a făcut o vizită la Sfântul Mormânt al Domnului nostru, pentru a se asigura el însuși de adevărul unui fapt, anume de pogorârea din cer a Luminii, o dată pe an, pentru a aprinde candela. După ce urmărise pentru un timp cu mare atenție evlavia și căința multor captivi creștini care implorau mila lui Dumnezeu, el și toți ceilalți turci au văzut, pe neașteptate, focul dumnezeiesc pogorând și aprinzând candela, așa că au fost puternic mișcați, în timp ce creștinii se veseleau și slăveau cu glas tare faptele puternice ale lui Dumnezeu.

    Dar saracinii nu au crezut această minune atât de minunată și vădită, deși au fost martori la ea cu propriii lor ochi, ci susțineau că era o născocire mincinoasă și o fraudă amăgitoare. Pentru a dezvălui frauda, Saladin a poruncit să fie stinsă candela; însă aceasta a fost reaprinsă numaidecât de puterea dumnezeiască; iar când necredinciosul a poruncit să fie stinsă a doua oară, aceasta a fost aprinsă din nou, și tot așa și a treia oară. Atunci, zăpăcit, sultanul a strigat în chip profetic: ‘Da, în curând voi muri sau voi pierde Ierusalimul’ ”.

    La 9 martie 1238, Papa Grigorie al IX-lea a emis o bulă papală, prin care interzicea explicit orice participare a latinilor la ceremonia Luminii Sfinte, pe care o condamna ca fraudă. Faptul că papa a considerat necesar să alcătuiască o bulă arată că ceremonia Luminii Sfinte era suficient de cunoscută în secolul al XIII-lea, încât să atragă atenția autorităților papale, și indică sfârșitul oricăror reacții de simpatie ale apusenilor față de Sfânta Lumină.

    În 1360, împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino, unul din cei mai învățați conducători bizantini, a scris cel de-al patrulea tratat apologetic asupra credinței musulmane. Vorbind despre minunea Sfintei Lumini ca despre un argument pentru adevărul religiei creștine, el scrie: ,,În Ierusalim, în fiecare an de Paști se petrece o minune la Sfântul Mormânt. În ceasul în care creștinii sunt adunați acolo cântând imne Învierii lui Hristos, o lumină din cer se pogoară și aprinde cele trei candele aflate în mormântul lui Hristos”.

    În secolul al XVII-lea, Arhiepiscopul Gavriil al Nazaretului istorisește: ,,În 1580, în timpul Patriarhului Sofronie al Ierusalimului, s-a întâmplat următoarea minune în Sâmbăta Mare. Lumina Sfântă a ieșit printr-un stâlp (de piatră) despicat, vizibil chiar și acum lângă ușile bisericii, din următorul motiv: Armenii erau în acel timp rău-intenționați față de ortodocși. Ei au făgăduit să dea guvernatorului Ierusalimului o sumă importantă de bani ca el să intervină și să împiedice pe patriarhul ortodox să intre în Biserica Învierii în Sfânta și Marea Sâmbătă. Din pricina lăcomiei, guvernatorul s-a învoit.

    Astfel numai armenii, cu mare veselie, au intrat în biserică, nădăjduind să primească Sfânta Lumină, în timp ce ortodocșii stăteau cu patriarhul lor afară în curte și plini de mâhnire rugau pe Dumnezeu cu inimile pline de căință să-și arate mila îndurării Sale. În timpul rugăciunii lor, sus-pomenita coloană s-a despicat și Lumina Sfântă a ieșit prin ea. Văzând aceasta, patriarhul s-a ridicat repede și închinându-se cu evlavie a aprins lumânările pe care le avea în mâna sa și a împărțit Lumina ortodocșilor spre sfințirea lor.

    Când au văzut minunea, portarii musulmani au deschis de îndată porțile bisericii. Patriarhul și marea mulțime împreună cu el au intrat în biserică cântând: ,,Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru ?” și astfel a fost săvârșită liturghia. Ca urmare a acestei minuni, unul din acei portari a mărturisit tare pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și a crezut în El. Când au auzit aceasta, foștii săi coreligionari s-au umplut de mânie și l-au ars în curtea sfântă, și așa el a primit o moarte de mucenic”. Până în ziua de astăzi, arabii ortodocși ai locului prăznuiesc această întâmplare minunată printr-o procesiune tumultuoasă, vestind biruința religiei lor asupra celor care ar fi furat Lumina Sfântă de la păstrătorii ei de drept”.

    Un Codice al Patriarhiei Ierusalimului datând din 1634 relatează evenimentele din acel an. O nouă discordie s-a ivit între ortodocși și armeni, ultimii calculând că Învierea Domnului urma să aibă loc cu o săptămână mai târziu decât grecii. Încă o dată, arhiereul armean Karkour a dat bani autorităților locale musulmane pentru a-i împiedica pe ortodocși să intre în Sfântul Mormânt în Sâmbăta Mare.

    La ceasul al nouălea, pământul a început să se cutremure și trei pocnituri puternice s-au auzit dinăuntrul Mormântului. Apoi, ca o flacără de fulger, Lumina Sfântă a apărut tuturor. Din nou s-a cutremurat pământul și mulți dintre paznicii Sfântului Mormânt au căzut cu fețele la pământ de frică. În mijlocul marii tulburări, toți spuneau: ,,Credința creștinilor este cea adevărată”. Istoria este întărită de o scrisoare despre cele petrecute a Patriarhului Teofan al Ierusalimului (1608-1645) către țarul rus Mihail.

    În 1846, monahul rus Partenie vizita Țara Sfântă și era martorul minunii. Notele lui de călătorie cuprind numeroase evocări ale evenimentelor Ierusalimului acelui timp. El acordă o atenție deosebită ceremoniei Luminii Sfinte și o descrie pe larg: ,,Lumina curgea asemenea a două râuri de foc, unul de la apus, de la Mormântul lui Hristos, iar altul de la răsărit, din altar. Întreaga biserică se prefăcuse în foc. Nimic nu putea fi văzut în biserică decât Lumina cerească. Deasupra și dedesubt și în jurul balcoanelor, Lumina se revărsa mereu. După ieșirea patriarhului cu Sfânta Lumină, oamenii s-au grăbit înăuntru ca să se închine. Și am socotit potrivit să fac și eu la fel. Întreg Mormântul lui Hristos era ud, de parcă îl umezise ploaia”.

    În cartea sa, Am văzut Sfânta Lumină, arhimandritul Sava Achilleos relatează istorisirea unui monah din Ierusalim, părintele Mitrofan Papaioannou. În anul 1926, acesta s-a ascuns sub o arcadă înlăuntrul kuvuklionului. Reușind cu greu să se ascundă, el a scăpat neobservat la nenumăratele percheziții făcute în Mormânt înainte ca acesta să fie sigilat. El mărturisește: ,,Tocmai în momentul în care chinul meu ajunse în punctul unei încordări groaznice, din cauza captivității în mica nișă, în acea nețărmurită liniște de moarte, am auzit un șuierat slab. Era asemenea unei șuvițe luminoase de vânt. Și îndată – o priveliște de neuitat – o lumină albastră a umplut toate ungherele Sfântului Mormânt. În mijlocul acestei lumini l-am văzut limpede pe patriarh de pe a cărui față se rostogoleau uriașe picături de sudoare.

    Pe măsură ce se răspândea în mormânt, mișcându-se de colo-colo, chiar așezându-se pentru un moment deasupra capului patriarhului, lumina albastră căpăta în cele din urmă o culoare albă. Atunci, aflată în plină vedere, candela așezată pe Sfântul Mormânt s-a aprins de la sine. Patriarhul s-a ridicat apoi, s-a închinat înaintea Mormântului și s-a dus în Capela Îngerului”.

    Acestea sunt doar câteva dintre nenumăratele mărturii despre venirea Luminii Sfinte în chip minunat la Mormântul Domnului din Ierusalim. Lumina minunată a Învierii lui Hristos care a umplut toate l-a făcut pe Sfântul Ioan Damaschin să scrie în canonul Învierii: ,,Acum toate s-au umplut de lumină, și cerul și pământul și cele dedesubt”.

    Iar noi, la ceasurile Paștilor, cântăm: ,,Ca un purtător de viață, mai frumos decât raiul, și cu adevărat mai strălucitor decât orice cămară împărătească s-a arătat Mormântul Tău, Hristoase, izvorul învierii noastre”.

    https://graiulortodox.wordpress.com/2016/02/02/sfanta-lumina-de-la-ierusalim-coboara-doar-la-ortodocsi-sau-si-la-eretici-catolici-protestanti-neoprotestanti/
    http://www.skarlakidis.gr/ro/home.html
    http://ortodoxie.3x.ro/diverse/Carti/Apologetica_ortodoxa/lumina_pasti.html
    http://www.catacombeleortodoxiei.ro/index.php/almanah/131-arhiva-revistei/cuprinsd/581-adevarul-despre-minunile-din-tara-sfanta-iv
    http://www.romania-actualitati.ro/lumina_de_paste_de_la_ierusalim-60641

  13. zamolxe says:

    @MR
    E alegerea ta dacă vrei să hrănești astfel de sentimente. Dar atunci nu te mira că simți ceea ce simți. Ei trăiesc într-o iluzie, tu în alta…

  14. zamolxe says:

    Sigur, orice poate fi privit și din partea cealaltă. Trebuie doar să vrei:

    https://en.wikipedia.org/wiki/Holy_Fire#Criticism

    Iar dacă verificai sursele citatului tău, ai fi descoperit ceva ciudat. Voi exclude din cele ce urmează toți sfinții creștini pentru că mărturiile lor pot fi (pe bună dreptate) suspectate de părtinire.

    Arabul Ibn al-Qass – o căutare pe google ți-ar fă arătat că, în mod bizar, apare doar legat de acest episod al focului sfânt. Nu ți se pare ciudat? Mie îmi miroase ca episodul cu cei zece doctori naturiști omorâți nu pentru nu știu ce. Când am început să caut informații despre ei, ia-i de unde nu-s…

    Codicele L (1101) – Sursa e din nou creștină…

    Istoricul francez Guibert – este un călugăr benedictin…

    Pe Al-Biruni l-am găsit dar există o singură referire la faptul că ar fi descris evenimentul.

    Apoi mai sunt amintite diverse surse, dar fără referințe clare sau, din nou, surse creștine care pot fi suspectate de părtinire.

    Miracole de genul focului sfânt au toate religiile. E suficientă o căutate pe Google și găsim tot felul de astfel de miracole, unele periodice, cum e și focul sfânt, miracole ce se întâmplă în islam, în budism și în alte religii mai mari sau mai mici.

    Pentru mine, atât timp cât în lumea asta, în fiecare clipă, există literalmente milioane de oameni, de diverse religii, care se roagă cu maximă sinceritate, din tot sufletul, ca divinitatea lor, oricare ar fi ea, să îi ajute în momente de cumpănă și nu se întâmplă nimic, toate miracolele astea „programate” pentru a exalta mulțimile nu îmi dovedesc nimic.

  15. neele says:

    “a făcut o baie în apele primordiale.”

    https://en.wikipedia.org/wiki/Insect_reproductive_system#/media/File:Male_genitalia_Lepidoptera.jpg

    Te-am prins sau mai degraba e ca ma tin bine?
    Anyway, keep talking!

  16. neele says:

    De ajuns!
    Sper sa nu mai vii sa ma bantui. Bantui la tine acasa daca e.
    Buna ziua ti-am dat, belea mi-am aflat, ferice de cine inca nu te cunoaste!

  17. neele says:

    Si cu tine am terminat MR. De ajuns atata bataie de joc!

  18. neele says:

    Una scriu, alta faci, esti cu doua fete.

  19. neele says:

    I quit helping you, ok?
    Toate pacatele voastre stramosesti acolo vi le tineti, nu mi le aduceti mie in fata.
    Am sansa sa spun, Nu va cunosc si cu asta basta!

  20. afroditus says:

    bine le mai zici, Zamolxe. nci eu nu cred in asa zisa minune a luminii sfinte. daca zeul exista, nu sa aprinda o lumanare am nevoie . sa-l vedem la treaba, sa faca ordine in lume, sa scoata mizeria din oameni, sa apere copilasii abuzati sexuali de preoti, de exemplu.

  21. Kuru says:

    Întrebare pentru nota 10 la bacalaureat.

    Lecturați textul dat și răspundeți la întrebarea următoare:

    Există kuriști buni și kuriști răi sau doar kuriști?

    http://www.credo.ro/catehism2.php?q=64

    64. Sfanta Taina a Cuminecaturii

    Sfanta Cuminecatura (dumnezeiasca Euharistie, Sfanta Impartasanie) este Sfanta Taina prin care, sub chipul painii si al vinului sfintite, credinciosul se impartaseste cu insusi trupul si sangele Mantuitorului Iisus Hristos, spre iertarea pacatelor si spre viata de veci.

    Painea si vinul Sfintei Cuminecaturi numai pentru simturile noastre trupesti sunt paine si vin, dar cu adevarat sunt insusi trupul si insusi sangele Mantuitorului Hristos, caci in timpul Sfintei Liturghii au fost prefacute in chip minunat in trupul si sangele Domnului, prin puterea Duhului Sfant, la rugaciunea preotului slujitor.

    – Sfanta Taina a Cuminecaturii a fost asezata de Mantuitorul la Cina cea de taina, cand a luat painea, a binecuvantat-o prin rugaciune si apoi a impartasit pe Sfintii Sai Apostoli, zicind: “Luati mancati, acesta este trupul meu…” iar dupa aceea a luat paharul, a multumit Parintelui ceresc, a binecuvantat paharul si a dat Sfintilor Apostoli zicind: “Beti dintru acesta toti, acesta este sangele meu…” si a adaugat apoi: “Aceasta s-o faceti intru pomenirea mea” (Matei 26, 26-28; Luca 22, 19-20; 1 Coriteni 11, 23-25), dand porunca astfel ca totdeauna sa se savarseasca aceasta Sfanta Taina.

    – Sfanta Taina a Cuminecaturii trebuie sa se savarseasca cu paine dospita, din grau curat si cu vin din struguri, caci asa a asezat-o Mantuitorul la Cina cea de taina si asa a poruncit El sa se faca.

    – Crestinul se impartaseste cu trupul si sangele Mantuitorului pentru iertarea pacatelor si pentru mostenirea vietii de veci. Caci insusi Mantuitorul zice: “Adevar, adevar graiesc voua: De nu veti manca trupul Fiului Omului si de nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi. Cel ce mananca trupul meu are viata vesnica si Eu il voi invia in ziua cea de apoi; ca Trupul Meu este adevarata mancare si sangele meu adevarata bautura. Cel ce mananca trupul meu si bea sangele meu petrece in Mine si Eu in el”(Ioan 6, 53-56). De aceea trebuie sa fie cuminecati si copii, dupa ce sunt botezati si unsi cu Sfantul Mir.

    – La inceputurile crestinismului se impartaseau toti credinciosii care participau la Liturghie, mai putin cei ce se gaseau sub canon. Mai tarziu s-a ajuns la situatia aberanta de a fi Liturghii la care, in afara de preot, nu se impartaseste nimeni.

    – Ca sa primeasca cu vrednicie Sfanta Cuminecatura credinciosul trebuie sa se pregateasca prin post, prin rugaciune si prin spovedanie si numai asa, curat sufleteste si trupeste, cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa se apropie de Domnul, cu al carui trup si sange se impartaseste. Cel ce se cumineca nepregatit, adica cu nevrednicie, acela face mare pacat si isi atrage grea osada. “Drept aceea, oricine va manca painea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevredicie, vinovat va fi de trupul si sangele Domnului… Ca cel ce mananca si bea cu nevrednicie, judecata lui-si mananca si bea, nesocotind trupul Domnului” (1 Corinteni, 11,27-29).

    – Roadale Sfintei Cuminecaturi, daca se ia cu vrednicie, sunt mari si anume: unirea cu Hristos, sporirea harului dumnezeiesc, slabirea inclinarilor rele, curatirea de pacate si mostenirea vietii vesnice.

    – Sfanta Cuminecatura este cea mai mare, mai adanca si mai infricosatoare taina, fiindca in ea credinciosul se impartaseste nu numai cu harul, ci si cu insusi izvorul harului, Iisus Hristos; fiindca ea nu este numai taina, ci si jertfa, jertfa de mantuire adusa de Domnul Iisus Hristos pe cruce, pentru vii si pentru morti. Ea se innoieste nesangeros pe sfintele altare pana la sfarsitul veacurilor.

  22. Kuru says:

    Și pentru puncte bonus:
    Există om mai orb decât cel ce nu vrea să vadă?

  23. Cuminecătura Priori says:

    Jos sekuriștii ;))

  24. zamolxe says:

    @afroditus
    Mulțumesc. Am trăit în ultimii ani destule episoade ca cele de care am pomenit, de aceea am spus ce am spus.
    Nu de spectacole luminoase avem noi nevoie. Din păcate însă alții au nevoie de ele. Și le generează cu maximă sârguință. Știu ei bine de ce…

Leave a Reply