Eu cu cine votez ? Sau, mai e cazul să votez ?!

Gata, Campania Electorală pentru alegerile locale s-a încheiat oficial, însă facebook-ul colcăie în continuare de materiale electorale ale diverșilor candidați, în ideea de a convinge pe ultima sută de metri acel segment majoritar de nehotărâți sau apatici care de obicei nu ies la vot.

Și cum, datorită blogului și activității mele anterioare civice și politice sunt perceput ca un vector de opinie, sunt mulți oameni care mă sună și mă întreabă ce îi sfătuiesc, cu cine să voteze.

Dacă Daniel Fenechiu și PND-ul ar mai fi fost în cursa electorală pentru București, aș fi indicat fără nici o ezitare către Partidul Național Democrat și Daniel Fenechiu. Chiar faptul că a ales să nu falsifice liste cu semnături pentru a ajunge pe buletinele de vot îmi demonstrează că ar fi fost candidatul potrivit, pentru care este mai importantă verticalitatea morală și corectitudinea decât pofta de putere, al cărei preț penal ar fi fost falsul și uzul de fals.

Este însă lăudabil și UNIC în politica românească, gestul lui Daniel Fenechiu ca lider al Partidului Național Democrat, de a face turul tuturor filialelor partidului, pentru a susține candidații PND, făcându-le campanie electorală PERSONAL, chiar dacă el însuși nu avea nimic  de câștigat din acest lucru.

Asta înseamnă altruism, solidaritate și camaraderie ! Oamenii cu adevărat mari sunt mari până și în lucrurile mici.

13256057_1006642166093207_7655707605835480933_n13256040_1006876059403151_8533953410778108701_n13319820_906315956162776_8283040571656171846_n

Deci, dacă aveți pe liste, pe unde sunteți prin sectoarele Capitalei sau prin țară, PND-ul și candidații lui pe liste, votațiii cu încredere, căci au dovedit deja că sunt oameni integri, conduși de un lider autentic.

Așa că în lipsa lui Daniel Fenechiu și a echipei lui pe București, mă văd forțat să aleg, ca de obicei, răul cel mai mic. Și nu, nu voi alege între Firea și cine mai e dat în sondaje pe locul 2.

La primarul Capitalei, voi vota pentru independentul Cătălin Berenghi, în ciuda disensiunilor pe care le am cu el.

Va fi un vot nu pentru el, ci împotriva clicii politice ce constituie alternativa la Primărie.

Evident, vor fi unii care vor sări, naivi să întrebe: bine, dar de ce nu Nicușor Dan ?

Băi, voi ați văzut campania lui Nicușor și a USB-ului ? Nu mai poți să vezi un clip pe youtube fără să îți apară o reclamă electorală a individului. Pe ăia de la facebook cred că i-a îmbogățit, la ce reclamă a băgat ! Și dacă te uiți la prieteșugurile individului cu zona neo-marxistă (a așazișilor hippsteri) și la modul în care evită orice întrebări incomode legate de familie, moschee și poponari, realizezi că e omul Sistemului într-un mod mult mai nasol decât sunt furăcioșii din PSD și PNL.

Alții ori să mă bâzâie că ar fi de votat Bogdan Diaconu cu PRU-ul său. Hai să fim serioși ! Diaconu nu este decât un fost PSD-ist care probabil că a primit misiunea ingrată de a-l înlocui pe Vadim, cu retorica lui flamboiantă, plină de exagerări, care duce în derizoriu ideea de naționalism echilibrat, curat, de care avem nevoie cu toții. Ăsta este blestemul neamului nostru, ca securiștii neo-comuniști care conduc din umbră România, să lanseze mereu și mereu petarde naționalistoide penibile de genul lui Diaconu, care demonetizează și aruncă în penibil ideea de patriotism și naționalism, la fel cum Gregorian Bivolaru a aruncat în derizoriu ideea de yoga în România, asociind-o în mintea oamenilor cu sexul cu minore și urofilia. Păcat ! CĂci, exact ca și în cazul lui Bivolaru, cei care l-au cunoscut îndeaproape pe DIaconu în activitatea politică mi-au confirmat că omul e găunos moralmente, fără respect pentru oamenii care muncesc doar pentru el și partid, doar gura e de el. Deci iese din discuție.

Așa că mă întorc la Berenghi. Îl votez pentru că este singura variantă rămasă în joc, apropiată de votul anti-sistem.  Alternativa ar fi fost să nu ies la vot deloc, pentru a nu legitima minciuna numită “alegeri locale”.

Este același tip de vot pe care l-am dat la prezidențiale, când am votat orice altceva decât Ponta. Atunci s-a nimerit să fie Johannis, un papagal manipulabil de gașca de mafioți PNL-iști din jurul lui.

Așa că mâine, eu și ai mei îl vom vota pe Berenghi, chiar dacă nu cred în el, nici ca om și nici ca Primar. Argumentele le voi da după ziua de mâine, ca să nu zică că îi fac anti-campanie. Însă nici nu vreau să creadă că e sat fără câini.

Per final, preiau de pe anacronic.ro un articol de mare ținută intelectuală – pe tema inutilității gestului de a vota, care merită citit și recitit cu atenție:

Problema votului și soluția boicotului privat

Vlad Topan Lector la Facultatea de Relații Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice din București, Președinte al Institutului Mises România (www.mises.ro).

Articol publicat inițial pe 19 noiembrie 2004 pe Mises.ro

Murray Rothbard ar începe așa: „Vin să îngrop alegerile, nu să mă închin înaintea lor!” Mă așez și eu pitic pe umeri de gigant ca să mă răstesc cu toată puterea la idolul cumpenei dintre milenii: procedura așa numitului „vot democratic” sau,horribile dictu, „alegerile libere”. Aș dori să fac lămurit însă de la bun început că prin asta nu vreau decât să mă răstesc la cel mai mare și mai mare dintre idolii prezentului: statul. Adică nu găsesc că „votul democratic” reprezintă o problemă autonomă și nici nu mă aplec, pragmatic, asupra ei în speranța de a da soluții „punctuale”. Mai degrabă aș dori ca discuția despre aflarea electorală în treabă să fie numai începutul unei lungi serii de dezvăluiri cum că „împăratul este gol” nu numai la vot, ci și în problemele educației, producției de monedă și sectorului bancar, justiției, integrării europene, ”dezvoltării” durabile, impozitării, serviciilor de așa-numită utilitate publică și toate celelalte pretexte de a-și mai băga nasul în trebile noastre pe care măria sa statul (democratic sau nu) a găsit de cuviință să le speculeze.

Un ocol, așadar

Înainte de a scruta mult supralicitatul mecanism democratic al votului, se impune, credem, un pas înapoi, de distanțare – cam așa cum fac filozofii cu întrebările la care în cele din urmă nu mai catadicsesc să răspundă – pentru o mai bună apreciere a contextului general în care toți (sau mulți, prea mulți), ca niște animale de circ bine dresate, trecem pe la urne.

Unde mergem așadar când mergem la vot? Care e contextul? La ce participăm? Și ce semnificație poate avea acțiunea noastră?

Contextul general al votului este statul, aparatul statal și ideologia etatistă, iar participarea la vot echivalează cu o incursiune prin „holurile” acestuia. De ce o exprimare metaforică, vă veți întreba? Din pricina stranietății situației. Căci a vota nu înseamnă nici a te angrena efectiv în aparatul de stat, dar nici nu ține în esență de participarea la cooperarea socială, la societate.

Și iată că am atins deja o primă problemă importantă pentru prezentul articol: distincția întrestat și societate. E cu neputință a înțelege problemele social-politice ale lumii contemporane (și nu numai) fără această distincție. Pusă în acești termeni de Albert J. Nock în Our Enemy, the State, distincția are la bază o alta, cel puțin la fel de importantă, a lui Franz Oppenheimer [1] : aceea între mijloacele economice șimijloacele politice de dobândire a avuției.

Mijloacele economice se rezumă la apropriere originară [2] , producție, schimb și cadouri (inclusiv moșteniri și donații), implicit fiind recunoscut și faptul primordial al proprietății asupra propriilor resurse corporale. Mijloacele politice se rezumă la un singur lucru: deposedarea prin forță a celor care au acumulat bunăstare pe căi economice. Cu alte cuvintejaful, prădăciunea.

Cum bine au înțeles Spooner, Oppenheimer, Nock sau Rothbard, statul este organizația mijloacelor politice; iar societatea a mijloacelor economice. Sau, altfel spus, statul este agentul jafului, societatea fiind agentul cooperării pașnice.

De-ar fi lucrurile clare în acești termeni, nu ar fi atât de departe izbăvirea. Aburi intelectuali groși estompează însă distincția în mintea celor mai mulți dintre contemporani. Și-n locul uneilupte deschise cu statul, societatea nu mai face decât să-l poarte în spinare ca pe un mădular ce-i aparține, neînțelegând că a încetat să mai lupte și că găzduiește, fără a realiza, un parazit. Această mantie ideologică a statului îl transformă din simplă agresiune în agresiune instituționalizată: adică agresiune care nu mai e percepută ca atare, ci ca ceva necesar, firesc, util sau chiar dezirabil; și, ceea ce e cel mai rău, legitim.

Mantia intelectuală a statului – ideologia pro-etatică – este un compozit de eroare intelectualăși rea intenție și întreține un astfel de compozit. Existența unei căi agresive (într-un anumit sens mai facilă) spre prosperitate sau spre sporirea oricât de neînsemnată a acesteia, nepercepută ca atare – ca agresivă – îi plasează pe supușii statului într-o tragedie a comunelor. Cei care o uzitează cel mai puțin pierd; sunt nevoiți să țină pasul în „utilizarea” statului. Se naște chiar o concurență păguboasă în acest sens [3] . De aici rezultă și caracterul necesarmente dinamic al statului și al relației sale cu societatea (ceea ce numim intervenție,intervenționism), căci dacă aparatul statal există și e bine, conform „mantiei intelectuale”, să fie utilizat, de ce să nu fie folosit și extins? Iar dacă avem dubii în legătură cu extinderea statului într-o nouă problemă, de ce n-am avea dubii și asupra dimensiunii actuale – rezultat al unor extinderi anterioare[4] ?

Primul pilon al statului, cel care îi circumscrie inconfundabil natura, este taxarea,impozitarea. Iar caracteristica principală, fundamentală a impozitării este caracterulnon-voluntar, agresiv; se înscrie între mijloacele politice, ale jafului.

Al doilea pilon este monopolul asupra utilizării violenței într-un teritoriu anume. Acest monopol vine o dată cu monopolul asupra sistemului care desemnează când e legitimă utilizarea violenței – justiția, și, de asemenea, cu cel asupra aparatului de implementare a deciziilor justiției – poliția.

Cu acești doi piloni statul e formal „complet” [5] . Sub aspectul conținutului mai sunt încă multe de spus. Stăpân al legii, statul obliterează ideea existenței unor principii etice generale pentru evaluarea propriilor prestații legislative și transformă pe nesimțite legea în legislație: adică legea e ceea ce emană de la el, bună, proastă, cum o fi. Pasul următor îl constituie utilizarea prerogativei legislative pentru diverse „proiecte publice”.

De pildă, statul legiferează că toți părinții sunt incompetenți în ceea ce privește educațiapropriilor copii, prin urmare instituie un sistem public de învățământ. De reținut că acest sistem e finanțat prin taxe și că e obligatoriu. De asemenea, eventualii antreprenori educaționali privați (universitățile private) trebuie să îndeplinească niște condiții (sub aspectul dotării și programei – deci aideilor promovate) impuse de către același stat, prin Ministerul Educației.

Tot statul ajunge la concluzia că și producția de monedă ar fi, până la urmă, o prerogativă a sa și monopolizează sectorul. Mai mult, după pomenita monopolizare, substituie vechea monedă marfă adoptată de piață cu propriile hârtii pe care le poate produce la discreție, cu costuri infime. Își adaugă astfel o sursă de finanțare mult mai flexibilă decât „tradiționala” impozitare. Ca stăpân al tiparniței, statul poate taxa „pe ascuns” populația prin expansiunea monetară (crearea de monedă), deci prin inflație.

Nu mai e decât un pas până la controlarea strictă a sectorului bancar: bunul tranzacționat îl dă statul, regulile le dă tot el. Se naște firesc o alianță etatist-bancară, în care băncile acceptă exigențele statului în schimbului privilegiului de a opera cu rezerve fracționare (posibilitatea de a da cu împrumut mai departe mai mult decât s-a atras în depozite pe termene ferme plus resursele proprii) și de a avea la nevoie acces la sprijin din partea băncii centrale, creditor de ultimă instanță (Împotriva mijloacelor fiduciare, Degenerarea banilor și a creditului). (Credem că e limpede de ce-și permite această bancă acest rol: grație privilegiului de a fi producător discreționar de monedă).

Statul a infantilizat părți ale societății, smulgând deciziile investiționale din mâinile consumatorilor și a antreprenorilor privați atenți la dorințele acestora, într-o serie de alte sectoare economice: transporturi (aerian, urban, feroviar), agricultură (Politica Agricolă Comunitară, de pildă; dar și programele americane de susținene a fermierilor), energie, etc. Chiar atunci când deciziile investiționale pomenite nu sunt smulse direct, prin naționalizarea sectoarelor cu pricina, intervenția e prezentă prin standarde (ca-n cazul Pieței Unice Europene și problemei armonizării; în problema mediului) sau reglementări (vezi cazurile porcul, măgarul sau vița de vie ne-nobilă, concurența etc.)

Membrii societății nu sunt „competenți” nici în ceea ce privește asigurarea propriilor bătrâneți. Nici familia, nici prietenii, nici Biserica și nicidecum eventualele asigurări private n-ar fi în stare, în viziunea etatistă, să asigure prosperitatea în această perioadă a vieții. De asemenea serviciile medicale: și ele par predestinate a fi prilej de împotmolire pentru inițiativa privată. Curios cum, în general, noi oamenii simpli (consumatori și antreprenori) suntem capabili să ne gestionăm fără probleme necesarul de eugenii sau apă minerală, de pildă, dar nu ne duce mintea să fim atenți și cu cele necesare pentru sănătate, despre care știm toți „că-i mai bună decât toate”.

Apoi caritatea. Nici ea n-a scăpat de naționalizare. Nu mai poate omul fi milostiv pe cont propriu și după măsura virtuții și puterilor date lui de Dumnezeu, ci trebuie să participe cu forța la sistemul socialist (și falimentar) de așa-zisă caritate al asigurărilor sociale – la diversele programe asistențiale (șomaj, ajutoare la întreținere, cornul și laptele etc.). Prima instituție atacată de această fagocitare a milei din societate de către stat este Biserica. A devenit și ea un departament de stat. Este „sector bugetar”.

Și multe altele. Căci cu greu aș putea identifica vreo sferă a vieții sociale în care statul să nu-și fi băgat nasul. Rostul acestui ocol a fost acela de a puncta „în ce ne băgăm” atunci când votăm. Numai introducând și elementul hăului de sub, are cel care merge pe sârmă peisajul complet al posibilelor consecințe ale faptelor sale. Iar cele de mai sus n-au fost decât o încercare de a ne înzestra, în vederea discutării problemei votului, cu conștiința „hăului” din spatele ideii de vot.

banner-articol

 

 

Pe scurt, despre vot în general

Nu ideea de vot ca atare, indiferent de context, e cea luată la rost în articolul de față. Căci votul într-un cadru privat este neproblematic. Un club sau o firmă, în care intrarea și ieșirea sunt libere, poate propune ca modalitate de adoptare a deciziilor interne procedura votului (cu diferite tipuri de majorități). Cei care aderă la club sau devin acționari la firmă știu de la bun început în ce intră. Mai mult, dacă pe parcurs consideră că obiectivele inițiale ale respectivei organizații au fost „trădate”, o pot părăsi fără consecințe dramatice. Votul din cadrul acestoragregate sociale voluntare nu poartă decât asupra celor care au subscris în mod voluntar la această procedură. Nimic în neregulă aici.

Votul din cadrul sistemului electoral este însă diferit. Agregatul statului națiune estenon-voluntar. Nu există opțiunea de a „ieși” din joc (adică de a secesiona de unul singur cu persoană și proprietăți cu tot) în cazul în care acesta oferă numai alternative problematice (cu consecințe agresive, de încălcare a drepturilor de proprietate legitime ale unei părți a membrilor societății). Există posibilitatea de alegere (între Băsescu și Năstase, de pildă) dau nu există libertate (de a nu fi nevoit să alegi – sau să te supui deciziilor pe care cel ales cu echipa sa le vor lua). Și m-aș bucura nu atât să pot alege între a muri spânzurat sau a muri împușcat, ci să pot să rămân în viață.

Votul nu constituie agresiune

Oricât am vrea să tranșăm într-un anume sens problema votului, trebuie spus răspicat că votul nu reprezintă, per se, o agresiune. Nu este încălcată, cu alte cuvinte, prin simpla participare la un scrutin electoral proprietatea legitimă a nimănui. Deci n-am putea spune că cei care aleg soluția (corectă, în opinia noastră) de a boicota privat votul sunt îndreptățiți la mai mult de atât – adică la utilizarea forței pentru a-i împiedica pe cei ce vor să voteze s-o facă, de pildă. Trebuie înțeles însă faptul că simpla existență a mecanismului electoral așa cum îl cunoaștem azi semnalează existența unor agresiuni, încălcări ale libertății și proprietății, persistente: (în plus față de mecanismul etatic concret) o lege electorală de acest tip survine numai ca urmare a monopolului etatic agresiv asupra justiției; existența unor structuri precum Biroul Electoral Central sau secțiile de votare presupune finanțarea lor prin măsura de asemenea agresivă a impozitării; ce să mai vorbim de cazul în care există o lege ce prevede obligativitatea – sub pedeapsa cu amenda – a participării la vot.

A trece pe la vot ar echivala, însă, cu a te preocupa de dotarea și programul sălii de sport în care s-ar antrena o cunoscută bandă de tâlhari.

Votul nu este o „datorie”

Nu puțini sunt cei care asociază ideii de participare la vot caracterul de datorie; de datorie văzută în fel și chip: cetățenească, legală, etică sau morală.

Nulitatea votului ca datorie cetățenească rezultă din însăși nulitatea noțiunii de cetățean. Căci ce înseamnă a fi cetățean? Înseamnă a fi supusul, subiectul unui aparat etatic agresiv – deci încălcător al principiului minimal al non-agresiunii împotriva proprietății și persoanei, necesar pentru cooperarea socială. Iar „datoria de cetățenească de a vota” s-ar asemăna cu „datoria” unei victime a unei tâlhării de a-l saluta respectuos pe tâlhar.

Votul ca datorie legală nu există, slavă Domnului, în România. Dar chiar și acolo unde există prin lege datoria de a vota, lectura corectă a situației ar fi aceea că avem de-a face cu o lege proastă ce trebuie abolită deoarece îi silește pe cetățeni să dea o altă utilizare resurselor rare proprii deținute în mod legitim: timp (dacă merg la vot de frica repercursiunilor) sau bani (dacă aleg să nu participe și să achite amenda aferentă stabilită prin lege).

E limpede din cele de mai sus că votul nu poate fi nici o datorie etică. A spune că un individ are un comportament etic echivalează cu a afirma că el nu datorează nimănui nimic; mai precis că nimeni nu e îndreptățit să utilizeze forța pentru a obține vreo restituție („datoria”) de la el. Și ce datorează omul simplu statului? Nimic. Dar confraților, semenilor? Poate bani sau alte bunuri și servicii; nicidecum votul.

Dacă ceva e limpede din capul locului, atunci acest lucru e că votul nu e nicidecum odatorie morală. Dimpotrivă, datoria morală a indivizilor ar fi aceea de a nu participa la vot – procesul penibil de selectare a viitorilor spoliatori – ci de a-l boicota în mod privat. De a nu avea de-a face nici cât negru sub unghie cu cei ce gestionează, fără zgârcenie, fărădelegea. Simpla funcționare a unui viitor guvern ales se va baza pe prelungirea și continuarea spolierii unora dintre semeni. Ce să caute indivizii cumsecade la alegerea acestui „pluton al jafului” care e guvernul și statul în general?

E votul un drept?

Da, este. Dar, întâi de toate nu este unul dat nouă de stat, ci izvorăște din natura noastră de persoane umane și legitimitatea (deci și dreptul de a le comite) acțiunilor noastre care nu sunt direct și demonstrabil vătămătoare. Și, mai important, nu e decât un drept la „nesăbuință”; la nesăbuința de a comite această „victimless crime” (crimă fără victimă) a aflării în treabă pe la urne, similară deciziei de a-l ajuta pe unul ca Stalin să decidă cu ce fel de funii să-și sugrume deținuții politici: de in sau de cânepă.

Păstrând în minte și accentuând ideea că dacă putem vorbi de vot ca de un drept, atunci nu e, de regulă, decât un drept la nesăbuință, trebuie totuși să admitem posibilitatea – cu totul excepțională – a existenței unui rost pentru mersul la vot. Uneori poate apărea un candidat cu un veritabil program de reforme menit a apropria considerabil regimul „republican” actual de o ordine a proprietății private. Ar putea fi oportun votul atunci. Nu ar lipsi însă problemele și acestea n-ar fi mici. De pildă, este credibil candidatul în promisiunile lui? Dacă este credibil, va putea pune în aplicare programul său, o dată ajuns în frunte? Dacă are în vedere reforma integrală (instaurarea ordinii proprietății private) și a ajuns la putere promovând-o, ar fi un caz fericit. Dacă este însă un gradualist (sau, mai rău, doar un intervenționist mai moderat) și a ajuns la putere fără a-și expune strategia pe termen lung, două sunt pericolele, la fel de mari: dacă lucrurile merg prost, direcția reformei e discreditată; dacă merg bine, și nivelul de trai sporește ca urmare a unor reforme parțiale, s-ar putea încetățeni opinia conform căreia nu e nevoie de reforme complete ci doar de conducători competenți și măsuri înțelepte ca în cazul nostru.

Revenind la o comparație utilizată mai sus, s-ar putea ca cineva să poată avea o înrâurire de bun augur (în sensul sabotării) asupra sălii de antrenament a unei bande de tâlhari datorită metodelor pe care le stăpânește de a-i extenua, dopa cu substanțe moleșitoare, convinge (eventual) de caracterul greșit, agresiv și imoral al acțiunilor pentru care se pregătesc și pe care le comit sistematic, etc. Cred că e de la sine înțeles însă de ce plasez situația în sfera excepționalului.

Votul nu e un contract

Sunt mulți care discută problema electorală în termeni contractuali. Cu alte cuvinte între alegători și aleși se creează o relație de tipul mandant-mandatar. Se încheie un soi de „contract social” care face din câștigătorii loteriei urnelor „reprezentanți” legitimi ai populației.

Juristul american Lysander Spooner a lămurit o dată pentru totdeauna că toate acestea sunt baliverne. Exigența juridică minimă cere ca un contract să aibă părți clar identificabile, sau obiect. Or, în cazul alegerilor nu se cunosc ambele părți: votanții nu sunt consemnați nicăieri. Și nu doar că nu sunt consemnați în scris ci chiar votează „în secret”. Cine poate demonstra că l-a votat pe candidatul X? Și deci că l-a mandatat?

Apoi obiectul, sau obligațiile și drepturile părților. Totul e în ceață. La ce se angajează (presupunând că ar vota trecându-și numele pe lista publică a candidatului cutare) votantul? Dar alesul? E limpede că ar fi nevoie de anexe stufoase și precise la „contractul electoral”.

Papagalicirea limbajului juridic în descrierea fenomenului electoral devine manifestă o dată ce e luată în calcul relația candidat X (învingător) – votanții candidaților Y, Z…(pierzători). Numai printr-un contorsionism mental l-am putea numi pe primul „reprezentant” al ultimilor. Ce să mai vorbim de cei care n-au participat la vot! Sau de cei fără drept de vot!

De asemenea, societatea modernă care pretinde a ține toleranța și nediscriminarea la rangul de valori supreme este intolerantă și discriminatorie în chiar procesul electoral al votului democratic pe care îl impune, într-un fel sau altul, generațiilor care ajung succesiv la „vârsta legală”. Elementul de discriminare apare între cei care au „înființat” mecanismul votului și care-au avut un cuvând de spus în privința lui, și cei care îl aplică ulterior și care nu mai au de ales.

Murray Rothbard a lămurit și faptul că simpla promisiune nu constituie un contract. Și asta pentru că omul nu își poate înstrăina la un moment dat voința prevenindu-o a se răzgândi pe perioada „derulării contractului”. (Acest fapt ar echivala cu o sclavie temporară). Pentru a depăși această dificultate s-ar impune o clauză penalăcare, nedând dreptul la elemente inalienabile precum voința, ar îndreptăți totuși o parte la contract la plata unei anumite despăgubiri în cazul în care partenerul nu prestează un anumit serviciu sau o anumită activitate.

Introducând în discuție promisiunile electorale ale candidaților, ce statut au ele? De simple promisiuni, evident. Și deci proclamarea lor nu echivalează, în absența unei clauze penale și a unui mecanism de punere în execuție a acesteia, cu asumarea vreunei obligații. Și ar fi ridicol să numim „posibilitatea retalierii la vot peste patru ani” drept „clauză penală”. Ar fi ca și cum am considera neproblematică relația cu un partener care a devenit violent și ne administrează câte o bătaie zilnică, în virtutea faptului că în termen de șase luni avem posibilitatea de a încheia relațiile contractuale cu el.

În concluzie, votul este orice altceva decât un contract.

Încheiere

N-a fost în intenția articolului de față să analizeze comparativ seturile de promisiuni sentențios denumite „programe” ale diverselor formațiuni politice, cel puțin din două motive: nu avem de-a face decât cu versiuni de intervenționism (un fel de „socialism spălăcit”) sau, mai pompos, „social-democrație”; orice putere viitoare va avea de ascultat (mai mult sau mai puțin selectiv, după puteri) comandamentele Uniunii Europene, în vederea integrării. Nu s-ar putea spune, prin urmare că ar fi ceva de ales.

Chiar dacă lucrurile n-ar sta așa, tot am avea toate motivele să stăm acasă. Singura cale eficientă și onorabilă de raportare la problema votului rămâne boicotul privat: neparticiparea la vot. Prea puține se câștigă participând, și prea multe se pierd în același timp. Și de-ar fi vorba numai de legitimitatea pe care participarea masivă la vot o conferă procesului ca atare, și tot ar fi prea mult cedat statului.

Până la urmă soluția problemei votului în contextul actual a dat-o Steinhardt atunci când a spus că atitudinea creștinului față de Satana trebuie să fie de așa natură încât, chiar dacă lucrul pe care acesta îl cere este aparent inofensiv sau chiar benefic (el vorbea de semnarea unei declarații comune cum că Dumnezeu există), nu trebuie să-i fie acordat. Nici un compromis.


[1] În cartea sa The State, disponibilă on-line la http://oll.libertyfund.org/Texts/Oppenheimer0359/TheState/0315_Bk.html.

[2] Aproprierea prin utilizare a resurselor anterior nedeținute în proprietate;homesteading în termenii lui Locke.

[3] Vedem de pildă cum se înlănțuie unele după altele grevele diverselor sectoare bugetare: profesorii, medicii, cei din administrație etc. E limpede că aceste mișcări nu pot decât să se generalizeze, deoarece un 2, 3 sau 4% în plus pentru învățământ lasă mai puțin pentru celelalte sectoare (dacă nu mai puțin decât înainte, cu siguranță mai puțin decât ar fi putut fi dacă profesorii n-ar fi protestat) și viceversa. Rezultă o veritabilă concurență pentru procente din PIB. Distribuția e întotdeauna arbitrară, depinzând eventual de capacitatea de scandal (blocaje de drumuri, mineriade etc.) a fiecărui sector.

[4] Decurge de aici și falimentul oricăror idei conform cărora statul poate fi limitat între niște hotare bine precizate și păstrat în acele limite. Aceasta este, în esență, ideea constituționalismului. Argumentul este similar și în ceea ce privește ideea liberală clasică a statului minimal (justiție, poliție, armată).

[5] Din situarea statului față de celelalte state, ia naștere, conform unor „rațiuni de securitate”, un alt element esențial al aparatului statal: armata

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *