Statul și iluzia Autorității

Omul modern este manipulat prin educație, încă de la cea mai fragedă vârstă, să se supună autorității Statului. Nu e o ipoteză sau o teorie, ci o constatare. Sunt lucruri simple, pe care le știm cu toții, le acceptăm deja din obișnuință, fără a ne pune măcar întrebarea firească DE CE ?!

Iată doar câteva exemple:

Încă de la grădiniță sau de la școală, ni se interzice să intrăm în clădirea grădiniței/școlii pe intrarea principală, sau să folosim “scara profesorilor”. Acestea sunt păstrate și păzite pustii, curate, închise, inaccesibile publicului obișnuit (din care invariabil, faci parte și tu !), păstrate doar pentru „autorități” gen: directori, profesori, oficialități.

La vârstă matură, regăsim același gen de interdicții la instituții publice: primării, secții de poliție, ministere, spitale, tribunale. Pretutindeni, intrarea principală din față, este închisă sau interzisă accesului publicului. În schimb, publicul intră în clădire pe lateral sau prin spate, printr-o intrare mică, insignifiantă.

Mai mult, în România cel puțin, întotdeauna birourile pentru lucrul cu publicul sunt plasate cât mai inaccesibil cu putință: la etajele superioare sau la capătul coridorului, parcă pentru a descuraja orice tentativă de a apela serviciile instituției respective. Evident, la etajele inferioare sunt birourile șefilor și angajaților, ca aceștia să nu se obosească urcând pe scări precum cetățenii (vezi birourile de la Poliția Rutieră de la Udriște !), căci evident, lifturile nu există, sau dacă există acestea nu funcționează niciodată – pentru public.

Lucrurile astea nu sunt întâmplătoare. Ele au fost gândite de către psihologii Sistemului și ele contribuie la menținerea cetățeanului în poziție submisivă în fața autorității Statului.

Cu același scop au fost create uniformele polițiștilor (ex. șepcile de milițian înalte în față, să dea cetățeanului iluzia că respectivul polițist e mai înalt decât el și astfel să se simtă dominat), barierele de acces control în instituții (la unele instituții, porțile de acces cu detectoarele de metal  niciodată folosite, dar care totuși sunt prezente pentru a-ți aminti că Statul controlează cetățeanul).

 

Interiorul sălilor de judecată, al Palatelor de Justiție îl copiază pe cel al Bisericilor. În ambele exemple, măreția și monumentalismul construcțiilor depășesc scopul inițial, acela de a creea un spațiu pentru mulțimi mari. Monumentalismul dezvoltat pe verticală are un singur scop: acela de a-l face pe credincios, pe cetățean, să se simtă mic, insignifiant în raport cu Autoritatea – fie ea Cerească sau Pământească.

Odată făcute aceste constatări, concluziile se impun de la sine: de ce are nevoie Statul de cetățeni timorați, dominați de autoritatea colectivă !?

Răspunsul este simplu: pentru că autoritatea Statului este iluzorie, căci există doar în capetele noastre. Ea se bazează pe această inoculare insidioasă a respectului autorității de dragul respectului autorității, fără un fundament real.

Polițistul, funcționarul public, procurorul, judecătorul, primarul sau ministrul, sunt doar oameni ce exercită atribuțiile și prerogativele puterii Statului. Dezbrăcați de iluzia acestei autorități, ei redevin simpli indivizi, guvernați de firea omenească, supuși pasiunilor și greșelii. Statul însă nu poate greși. La fel cum Biserica – prin monopolul pe care îl are asupra lui Dumnezeu deține infaibilitatea în chestiuni de credință, la fel și Statul – prin monopolul deținut asupra legii – revendică infaibilitatea și autoritatea în guvernarea vieților noastre pământești.

Între Biserică și Stat, bietul om este forțat să dea Cezarului ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu, fără a avea voie să mai păstreze nimic pentru el.

Eliberarea de Stat și Biserică pare imposibilă, căci îndoctrinarea estre mult prea profundă. A distruge fundamentul credinței în Stat și Religie, este pentru majoritatea oamenilor un lucru imposibil, căci condiționarea educativă este atât de profundă încât ea face parte din esența personalității indivizilor, ne-mai-putând fi disociate.

Nici Statul și nici Biserica nu au chip, sau nume. Atunci când dobândesc trăsături particulare, ele devin dictaturi, căci în acele momente împrumută metehnele umane ale celor ce le întruchipează, și astfel de vin vulnerabile, putând fi combătute, atacate și distruse. Din acest motiv, cei ce conduc aceste două mari instituții guvernatoare ale vieților noastre, simt nevoia să se ascundă sub pulpana anonimității Instituției, fie sub aparența conducerii democratice, prin votul colectivității (în cazul Statului), fie sub autoritatea de necontestat a Divinității (în cazul Bisericii).

 Adevărul este însă că în Istorie, cu excepția polisurilor grecești, nici un Stat modern nu a reușit să fie cu adevărat democratic, adică condus de către o majoritate, în favoarea majorității.

Eliberarea de sub dictatura Statului se poate face la acst moment doar individual. În realitate, autoritatea Statului – prin impunerea de reguli, taxe împovărătoare, restricții – determină cetățenii să caute – ca scop de viață – noi și noi căi, modalități și mijloace de a eluda, ocoli, fenta, restricțiile impuse de Stat.

Dacă este să fim sinceri, cu toții încălcăm zilnic cel puțin o duzină de reguli pe care Statul le impune: fie că mergem cu autobuzul fără bilet, fie că vedem un film pe net fără să îl plătim, fie că trecem strada prin loc nepermis, sau nu declarăm tot ce câștigăm pentru a nu plăti impozite – încălcăm legea. Iar Statul trece cu vederea neregulile mici, pentru că nu are ce să ne facă. Ar fi absurd și de-a dreptul imposibil să ne pedepsească pe toți, căci acest lucru să-i facă pe oameni să se trezească și să exclame: hei, dar ce naiba se întâmplă ?! În fond, Statul suntem noi, cetățenii componenți.

Deci Statul se ferește să se manifeste prea fățiș ca anti-cetățean, pentru a nu pierde beneficiul acestei false identificări a cetățeanului cu Statul.

Ar fi interesant însă de studiat și pus în aplicare un alt mod de interacțiune între oameni, fără intermedierea dată de autoritatea publică vizibilă – acestei ficțiuni numite Stat.

Căci pentru prima dată în Istoria cunoscută a Umanității, avem la dispoziție mijloace de comunicare ce permit unor mari colectivități posibilitatea informării, consultării și luării deciziilor în timpi tot mai scurți, datorită internetului. Dacă vom trece de la etapa aceasta tehnologică la cea în care vom integra biologic aceste mijloace de comunicare rapidă, am putea funcționa social după modelul stupilor, bancurilor de pești, stolurilor de păsări sau mușuroaielor de furnici: comunicare instantanee, decizii luate, acceptate și aplicate de către toți membrii colectivității, liber și fără impuneri.

Probabil că vom vedea avantajele acestui stil de comunicare mai întâi la mașinile noastre. Odată ce primele autoturisme vor avea implementate pilotarea automată, ele vor putea fi sincronizate, făcute să comunice între ele. Rezultatul va fi o circulație optimizată în orașe, mașinile se vor mișca la semafoare simultan, fără întârzierile datorate factorului uman. Rezultatul imediat va fi interzicerea conducerii autoturismelor de către oameni, în orașe, pentru a nu scădea eficiența defluirii traficului auto.

În acest mod vom reacționa și în domeniul comunicării, luării deciziilor și implementării lor la nivel uman. Deja rețelele sociale existente joacă rolul unor regulatori ai societății, influențând tot mai mult “opinia publică” și astfel, evenimentele din lumea exterioară. Este de așteptat ca acest impact să devină tot mai important, pe măsură ce mijloacele de comunicare vor evolua.

Iar atunci, autoritatea Statului va deveni anacronică, desuetă, și va dispărea precum au dispărut dinozaurii, căci nu va putea face față deciziilor colective ale cetățenilor.

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *