Românul omniscient

Interacționez destul de mult cu oameni de toate categoriile și pregătirile. De la infractori cu 2 clase la polițiști, gardieni însoțitori de convoi pentru arestații plimbați pe la instanțe – și până la oameni cerebrali, cu doctorate și studii solide în spate.

Deoarece sunt un tip curios din fire, atunci când vin în contact cu oamenii și avem timpi morți, am tendința să deschid tot felul de fronturi de discuții, pe teme cât mai variate, fiind interesat să văd cum mai gândește lumea.

Unele discuții sunt atât de savuroase prin originalitea abordării și umorul – de multe ori involuntar al interlocutorilor – încât îmi pare rău că nu am la mine în permanență niște ochelari de filmat de genul google glass, cu care să imortalizez spre slava geniului balcanic surprins de Caragiale, umorul de situație neaoș românesc.

Îmi este și greu să redau în scris dialogurile respective căci nu am geniul literar al unui Caragiale sau Băieșu, însă țin să vă asigur de un lucru: că poporul român are o rezervă inepuizabilă de prostie mucalită, din care umorul de situație izvorăște spontan și liber. Secretul acestei redutabile revărsări de prostie veselă își are sursa în convingerea de nezdruncinat a românului că se pricepe la orice.

Această unică rămășiță a divinității sufletului românesc, care este omnisciența, se manifestă în români cu maximă putere atunci când vine vorba de datul cu părerea, iar rezultatele sunt cu atât mai amuzante și mai spectaculoase cu cât subiectul în dezbatere este mai îndepărtat de cunoștiințele interlocutorilor.

Probabil că aceste manifestări spontane de exprimare sunt și rezultatul deceniilor de cenzură comunistă, în care românii erau forțați să-și pună frâu limbii, însă cert este că nici acum, după 26 de ani de libertate, șuvoiul de prostii și aberații debitate cu o siguranță de sine maximă nu dă semne să scadă în debit, semn clar de vivacitate a genei noastre naționale.

Vrei să ai o conversație veselă, spumoasă cu niște oameni pe care nu îi cunoști și cu care nu ai nimic în comun, doar ca să mai treacă timpul ?! Nimic mai simplu: aruncă în discuție un subiect gen: Dictatură vs. Democrație, Creștinism vs. Yoga, indigestia la sugari sau codul bunelor maniere la recepțiile oficiale. Și observi pe fețele interlocutorilor cum se adună norii cei groși ai gândirii, frunțile care se încruntă a scremere din sfincterii intelectului iar apoi brusc, fulgerul iluminator al atot-științei îi iluminează iar șuvoiul de vorbe înțelepte începe să se reverse din nimic, de pe buzele lor.

De aceea mi-e dragă România. De-asta tragem cu toții spre patrie și ne plictisim de moarte printre străini. Pentru că ne lipsește fantasticul, absurdul conversației cu cei de teapa noastră. Străinii sunt previzibili și plicticoși precum volumele acelea din librării, pe lângă care trecem cu aere de superioritate, de parcă le-am fi citit deja de mult.

Și chiar și când suntem în afara țării, ne adunăm între noi pentru a ne conserva autosuficiența și prostia, căci numai așa ne simțim bine: valorizându-ne reciproc, aruncând în malaxorul conversației picături de cunoaștere laolaltă cu șuvoaie de inepții.

Însă există și o latură bună a acestei atitudini. Românul este de un optimism incurabil, plin de încredere în geniul său național. Chiar dacă el nu a realizat mai nimic în viața lui de căcat, simte că trăiește pe deplin prin intermediul marilor personalități naționale. Se umflă de mândrie când machedoanca Simona Halep câștigă turneul de la Montreal; e fericit că sasul Tesla care a inventat electricitatea moca, s-a născut în România. Simte că toate aceste realizări îi aparțin doar pentru faptul că s-a născut în aceeași arie geografică cu respectivii. Nu-i trebuie ascensiunea anevoioasă, efortul cunoașterii, ci doar aburii îmbătători ai succesului – chiar dacă acesta nu îi aparține. Știu că vor sări mulți ca arși, după ce vor citi aceste rânduri. Vor spune că am trădat cauza cea sfântă a naționalismului românesc, că mi-am pierdut fiorul patriotic. Nimic mai neadevărat. Doar cel care își iubiește neamul are curajul de a-i vedea lipsurile, de a-i critica metehnele. Îi invit pe toți cei ce cred că exagerez în analiza mea, să poarte conversații cu cei din jur, pe teme mai puțin cunoscute. Veți observa un fenomen straniu: cu greu vor găsi măcar un român care să recunoască cu bun simț că că subiectul respectiv îl depășește și nu are o opinie pe acea temă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *