Apeirofobie

Am momente când mă opresc brusc din ceea ce fac. De obicei mă apucă pe stradă, în câte un loc, când merg. Și mă opresc pentru că simt ceva, greu de descris în cuvinte. Am un gust metalic în gură și în suflet, parcă văd într-o fracțiune de secundă locul respectiv fără mine și fără toți oamenii care forfotesc pe acolo. Un loc etern prin prezența lui statică, neschimbătoare. Neafectat de existența noastră, a nălucilor pe două picioare. Și mă podidește pe nas, pe gură, pe ochi, sentimentul eternității decorului, și al efemerității mele. Realizez într-o clipită farsa cruntă a măruntelor mele probleme ce mă țin în mișcare și rămân așa, ca un stâlp, incapabil de mișcare, dornic să mă mut în decorul imuabil, să devin parte din el.

În astfel de momente îmi întrevăd existența mea muritoare ca pe o poveste halucinantă, ireală, de care mă îndoiesc până și eu. De obicei, mă scutur înfiorat din această reverie ce riscă să îmi surpe existența și convingerea că am o viață, și îmi continui drumul, reintrând în micul labirint al șoriceilor urbani.

Realizez cu spaimă că dacă aș ceda tentației de a trece dincolo de poarta Eternității, poate că aici nu ar rămâne decât o cochilie goală, de om nebun, cu mințile duse. Întotdeauna acest aruncat cu privirea pe furiș, dincolo de gardul propriei vieți, este urmat de un soi de depresie dublată de sentimentul zădărniciei alergatului pe roata pentru hamsteri. Ne naștem ca să creștem, iubim/urâm, muncim, mâncăm, dormim și în final murim… un pic, pentru a ne reântoarce din nou și din nou la jocul nostru favorit: jocul de-a viața.

Ce mă înnebunește cel mai mult e pofta insațiabilă de viață a noilor veniți. Uimirea cu care descoperă LUMEA – această bucată străveche de Creație, tocită și răstocită ca o talpă de pantof, pe care se aruncă cu toții să o înfulece, să o mestece zadarnic, fără a putea lua din ea măcar o înghițitură cu care să își potolească foamea.

Nimic din ce facem nu durează. Ai sentimentul că lumea, viața, timpul se scurg precum în tablourile lui Dali, iar noi suntem incapabili să păstrăm până și o fărâmă cât de mică din tot ceea ce ne înconjoară, de parcă am fi niște jucători într-un joc video, cu holograme.

Și cel mai rău mă rănește sentimentul inutilității. Inclusiv al scrierii acestui text, care ar putea juca la fel de bine rolul unei scrisori de adio a unui sinucigaș spiritual, care se aruncă în Eternitatea înconjurătoare, fără a-și păstra căi de întoarcere. Căci subiectivitatea și individualismul ce ne caracterizează duce la experiențe unice, diferite de la un om la altul, ceea ce va face ca NIMENI din acst univers rece și ostil să nu înțeleagă ce naiba vreau să spun, înafară de mine, cel de acum (nu garantez nimic pentru cel de mâine !).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *