Ce este Conștiința ?

Reflecțiile mele pe tema conștiinței sunt rezultatul impresiilor care se sedimentează de ceva vreme, ca urmare a informațiilor și experiențelor din ultima perioadă.

Filosofie și învățături budhiste despre minte și natura fundamentală a Minții Iluminate, învățături dzogchen, experiențe personale și chiar filme, toate au condus la concluziile din acest articol-meditație pe tema conștiinței.

Când spunem conștiință ne putem referi la mai multe lucruri ce poartă această denumire.

Conștiință de sine – fiind capacitatea individului de a se percepe pe sine însuși, ca eu – prezență individuală în opoziție/raport cu fenomenele/lumea exterioară.

Conștiință morală – acea cenzură interioară, de ordin intelectual, provenită din capacitatea individului de a discerne între bine și rău, pe baza unor seturi de valori de ordin moral.

Conștiință – ca Prezență, fără a fi necesară existența raportului obiect-subiect pentru a exista.

Interesant este faptul că 99% din oameni nici măcar nu se preocupă de acest subiect. Pe scurt, nu îi interesează problema delicată a conștiinței sub nici un aspect, energia și atenția lor fiind focusată cvasi-permanent spre exteriorul persoanei lor. Ei au de cucerit lumea, de atins obiective sociale, familiale, materiale, profesionale. De aici și tendința lor de a trăi proiectați preponderent în viitor, fără mari tangențe cu prezentul.

Dacă analizăm cu atenție maniera în care se formează conștiința în general, nu doar la oameni ci și la animale, observăm un traseu foarte exact al modului în care ființele dobândesc acces la conștiință.

Spun “dobândesc acces” pentru că, potrivit teoriei mele, conștiința preexistă în stare latentă în orice fenomen sau ființă, ne-fiind o însușire sau funcție cognitivă care să se dezvolte și să dispară cu trecerea timpului.

Orice făptură nou venită pe lume trăiește în fluxul temporal trecut-prezent-viitor. Existența presupune secvențialitate, devenire, pe scurt acumulare de experiențe, care definesc individul în raport cu restul lumii, îi dau caracteristicile unice specifice locului său particular în Univers. Aceste experiențe individuale se condensează în memoria ființei respective cu ajutorul miilor de mecanisme evolutive care ne fac să reacționăm instinctiv, potrivit speciei și strămoșilor noștri, la fiecare contact cu provocările realității.

Începând cu instinctul de supraviețuire care ne determină să tragem prima gură de aer pe această lume, continuând cu plânsul, ce reclamă protecție și îngrijire din partea adulților, apoi abilitățile specifice mamiferelor (căutatul sfârcului matern, agățatul cu mâinile și picioarele de părinte, etc.) toate acestea netezesc primele experiențe în viață, ne dau o bază de pornire în adaptarea la mediul extern.

În această fază, ființele sunt doar mașinării minunate, înzestrate cu memoria ancestrală a speciei, care le oferă un minim de adaptabilitate pentru a supraviețui în lume. La această etapă, conștiința este doar un martor tăcut, impersonal, indestructibil și de neafectat, preexistent la fel precum spațiul. Acest substrat al conștiinței permite miracolul memoriei. La început de scurtă durată, apoi pe măsură ce eul se coagulează, pe baza experiențelor, de lungă durată. Psihologii au constatat că la copii de până în 9 luni memoria este volatilă și nu durează mai mult de o săptămână. Cu alte cuvinte, dacă un copil de până în 9 luni nu își vede părinții timp de o săptămână, îi uită. Nu mai reacționează la vederea lor. De aceea se consideră că vârsta optimă pentru adopții este de până în 9 luni, pentru ca bebelușul să rămână cu memoria stabilă, primară a părinților adoptivi. Desigur, sunt și situații excepționale, extrem de rare, când memoria se consolidează mai repede sau mai puternic, iar aceasta datorită dezvoltării mai pronunțate a unui anumit organ de simț (spre exemplu, mirosul familiar al mamei care a rămas mai puternic întipărit în memorie și care îl face să o recunoască).

Apoi, urmează dezvoltarea în mediul familiar, consolidarea acumulărilor de amintiri pe baza rutinei zilnice: aceleași jucării, același program, aceeași cameră, cu detaliile ei, aceleași persoane. Urmează momentul de cotitură, care ne distinge față de o mare parte din regnul animal: apariția identității/conștiinței de sine. E momentul în care copilul nu doar că răspunde la nume, dar este și capabil să se recunoască în oglindă. Acest lucru arată că în memoria lui s-au structurat suficiente elemente de identificare personală care să îi permită să facă distincția între exterior/lume și aspectele care îl definesc ca individ. În acest moment, de fapt conștiința impersonală preexistentă, martorul tăcut reușește pe baza acestui munte de impresii acumulate individual, să le dea auto-reflexivitate, să se centreze, auto-limiteze în jurul lor. Creearea acestei punți între lumea abstractă a Conștiinței, lumea lui 1, și lumea fizică a multiplului, este posibilă numai prin acumularea de experiențe senzoriale, pe baza imersiunii în evenimente și secvențialitate, adică timp. Insist asupra acestui moment magic, care mi se pare cu mult peste miracolul vieții. Căci dacă viața poate fi oarbă, mecanică, cu reguli dictate de evoluție și condițiile în care s-a dezvoltat, saltul conștiinței înspre materie este cu adevărat un miracol: această trecere de la atemporalitate, unicitate și existență absolută la temporalitate, multiplicitate și existență relativă este unul dintre cele mai mari mistere ale Existenței și Nonexistenței.

Din păcate, în cazul imensei majorități a ființelor umane sau non-umane, Conștiința nu constituie substanța de contrast ce face posibilă catalizarea conștiinței individuale, de sine. Sunt mult prea puține ființele în care rămâne trează ceva mai mult din această conștiință – martor tăcut. Desigur, nu vorbim despre remanența acestui martor conștient în termeni absoluți; intensitatea prezenței variază de la individ la individ. Însă gradul în care ea există manifestă, trează, poate fi cuantificat în raport de manifestările și preocupările individului respectiv: dacă acționează ca un robot, programat de circumstanțele externe, mereu reactiv, fără prea mult (uneori deloc) liber arbitru, este clar că acolo nu există decât simțul propriului eu, fundamentat pe acumulările experiențelor anterioare.

Un astfel de individ se identifică cvasi-complet cu aceste elemente: numele, familia, istoria sa personală, rasa, religia, sexul, starea materială, cultura, profesia. De aceea, odată cu moartea sa fizică, cu dispariția sa ca individ, dispare și el, căci conștiința sa individuală nu a reușit să facă saltul înapoi, spre Conștiința Fundament care a făcut posibilă coagularea experiențelor sale în jurul iluziei Eu-ului. Un astfel de individ moare odată cu corpul, personalitatea și memoria sa. La acest nivel, nu putem vorbi despre suflet. Poate părea șocant pentru unii, care conform religiilor din care provin, cred că dacă au avut șansa de a se naște oameni, au garantat și un suflet. Oricât ar putea părea de crud, adevărul este că majoritatea oamenilor nu apucă să își construiască acest vehicul spiritual denumit suflet, care să îi transbordeze după moarte și să le asigure nemurirea, ca esențe ale personalității individuale din timpul vieții. Majoritatea fug terifiați până și de ideea morții, căci identificarea lor cu agregatul identității individuale îi face să simtă instinctiv că vor fi aneantizați odată ce acest compus vremelnic se va destrăma sub acțiunea morții.

Singura religie care rostește cu voce tare acest adevăr este budhismul. Mai ales în vajrayana, în tantrism, adeptul află că nu există nimic real decât conștiința, sub forma vacuității. Eforturile tantricului seamănă cu cele ale baronului Munhausen, care s-a ridicat de la sol trăgându-se singur de urechi. Similar, practicantul vajrayana își construiește din construcții mentale iluzorii scara pe care accede spre propria coștiință pentru a se stabiliza în ea. El nu uită nici o clipă că toate elementele de ajutor sunt simple plăsmuiri ale minții lui, mijloace care, odată ce l-au trecut dincolo, tebuie dizolvate. Chakre, nadi-uri, zeități, simboluri, toate sunt doar instrumente, fără o existență reală. Singura care există este conștiința, acel martor tăcut, dincolo de limitările timpului și spațiului, de neânțeles cu mintea rațională.

Acesta este motivul pentru care deși Conștiința-Martor se încarnează mereu și mereu, ea nu păstrează de la o încarnare la alta decât o infimă parte din memoria existențelor anterioare. Căci fără stabilizarea în această conștiință martor, experiența eului individual de pe parcursul unei vieți nu se transferă în memoria-depozit a Conștiinței-Martor, pentru a o îmbogăți. Desigur, există un nivel la care toate experiențele se înregistrează, căci nimic nu se petrece în zadar, însă accesul conștiinței individuale la aceste experiențe este blocat de lipsa de continuitate a conștiinței. Și atunci, până la acest salt, individul evoluează lent pe baza lecțiilor karmice, consumând rezultatele acțiunilor din viețile precedente, învățând din ele intuitiv, într-un mod similar în care învățăm din instinctele furnizate de specie.

Știu că toate aceste informații pot părea șocante la prima vedere. Majoritatea oamenilor trăiesc cu falsa impresie că simplul fapt de a avea aparență umană îi califică pentru existența de după moarte, și mă refer aici la cei ce cred în suflet. Însă în realitate, foarte mulți nu cred cu adevărat în existența a ceva după moartea corpului fizic, căci formarea științifică a omului modern i-a făcut pe mulți sceptici cu privire la fenomenele non-fizice.

În realitate, cei care CRED în existența sufletului, fac deja un pas uriaș către Conștiința-martor, prin acest crez al lor. Căci ei își transferă o parte din identificarea lor cu agregatul corp-minte-personalitate către ceva ce nu este nici corp, nici minte și nici personalitate. Cu alte cuvinte, crezând că ei au suflet, ei își construiesc mental unul. Un vehicul care le asigură tranziția conștientă și implicit supraviețuirea ca eu individual, în lumea de dincolo, cel puțin pentru o perioadă de timp.

Altfel, odată ruptă de cauzele și condițiile lumii fizice care au creat-o, identitatea individuală se destramă la fel cum se destramă un nor în bătaia curenților atmosferici.

Oamenii de știință își pun întrebarea dacă conștiința de sine poate apare și la obiecte create de oameni: inteligențe artificale. Părerea mea este că da, căci pașii formării și dezvoltării identității unui copil pot fi reproduși și pentru o ființă artificială.

Cei care aveți timpul și curiozitatea, vă recomand serialul Westworld, ajuns la episodul 8. Pe lângă faptul că vă veți delecta cu prezența lui Antony Hopkins, veți avea ocazia să analizați pe îndelete întrebarea fundamentală: ce anume este conștiința ? Poate ea să apară la inteligențele artificiale ? Poate un algoritm, un program matematic, făcut de om cu parametri limitați, să dea naștere nelimitatului ? Sau poate să facă saltul de a deveni conștient de nelimitare ?

Și nu, nu mă întrebați unde încape și Iisus Hristos în toată povestea asta, în viziunea asta cosmogonică. Partea aia este pe altă partiție a hardului și așa cum numai în Absolutul de dincolo de spațiu și timp este posibil, în mod paradoxal este în mod egal adevărată și valabilă ca viziune și soluție de ieșire din labirintul existenței mundane.

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *