Dacian Cioloș și Mâna Destinului

 

Nu sunt un expert în politică, ci mai degrabă un naiv idealist care face mai mereu pronosticuri greșite. Nici prin fundul gândirii  nu-mi trecea ideea că PNL-ul visează în secret să îl înscăuneze pe Cioloș șef de partid, după înfrângerea zdrobitoare din alegerile de acum 3 luni.

Dacă plănuiam cu adevărat să îl demonizez pe Cioloș (cum îmi reproșează unii !) prin asocierea cu MISA – pentru a-i tăia aripile de vultur penelist, aș fi scris pe blogul meu un articol amplu despre faza cu interviul lui Gregorian Bivolaru și nu m-aș fi limitat la un simplu comentariu pe facebook la postarea lui Alecu Racoviceanu.

Remarca mea “nesăbuită” nu a fost decât o ironie a Sorții la adresa celui pe care, culmea ! chiar și eu îl consider a fi fost cel mai bun Prim-Ministru al României.

Nu pot să nu observ totuși o o altă festă pe care destinul o joacă PNL-ului atunci când vine vorba de alegerea unei locomotive care să salveze de la staționarea definitivă pe linie moartă a unui partid cu pretenții “istorice”: ratările repetate în alegerea unor lideri credibili, cum a fost și în cazul celor 4 candidați-pe-rând PNL la Primăria Capitalei, “uciși” mediatic fie de dosare penale pe rol fie de faima legăturilor cu fosta securitate. Să fie oare acesta un semn că PNL-ul trebuie să își aleagă singur un lider, în mod democratic, iar nu prin jocuri și manevre de culise !?

Eu chiar nu înțeleg de ce se rușinează unii de trecutul lor. Personal, am purtat aproape toată viața “stigmatul” de practicant yoga la cursurile MISA, căci nu mi-am renegat sau ascuns convingerile sau apartenența – și cu toate acestea am reușit în viață.

Am considerat mereu că un om care vrea să exprime corectitudinea și adevărul trebuie să înceapă acest demers cu propria persoană, dacă vrea să aibă parte de încrederea și aprecierea celor din jurul său.

Un om care rămâne tributar unei singure idei sau imagini, construindu-și întreaga viață în jurul acelei preocupări care îl reprezintă este un om limitat și vulnerabil, căci dacă îi iei acel ceva cu care se identifică (cariera, profesia, hobby-ul favorit) el dispare ca individ.

Tocmai de aceea, am țintit mereu către o universalitate a preocupărilor, ne-cramponându-mă de o imagine sau alta, care tindea să mă reprezinte în ochii celorlalți, pentru a fi liber de orice catalogări. Îți trebuie mult curaj să îți părăsești imaginea construită cu atâta grijă în ochii celorlalți însă acel sentiment de libertate pe care îl trăiești în acel moment merită riscurile.

Poate că e timpul ca românii să se maturizeze și să treacă dincolo de superficialitatea unor opinii construite în jurul senzaționalului . Să aprecieze oamenii pentru faptele lor și mai ales pentru ceea ce au făcut pentru comunitate, iar nu pentru opțiuni personale și chestiuni ce țin de viața privată.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *