Justiție versus Grațiere. Adevăr absolut și Adevăr relativ

Pritoceam de ceva vreme câteva idei pe tema justiției omenești, ca reflexie a justiției și ordinii divine, căutând să transpun într-un limbaj discursiv intuițiile de ordin supramental pe tema Adevărului Absolut și Adevărului Relativ, ce constituie teme de meditație pentru cei aflați pe calea spirituală.

De aceea, am găsit de cuviință să pun totul într-un articol în speranța că, pe de-o parte, dând o formă concisă acestor idei, le voi clarifica, dar și că expunându-le voi da naștere unor posibile dezbateri valoroase și pentru ceilalți.

În Kalachakra există conceptele de adevăr absolut și adevăr relativ, în funcție de nivelul experiențial pe care te afli plasat și de unde percepi Realitatea.

Din punct de vedere absolut, nu există nimic în afară de natura de Budha, Dumnezeu, Allah, Dao sau Paramatman. Aceasta este viziunea de la nivelul cel mai înalt al existenței. Totuși, de la nivelul Creației, unde experimentăm iluzia multiplicității, există un “eu” și un “tu”.

Conceptual, putem înțelege în mod intelectual viziunea Unicității, chiar dacă nu o putem încă experimenta în mod direct. Acesta este un adevăr absolut, pe care îl putem înțelege la acest moment doar prin intermediul intelectului. Adevărul relativ al multiplicității se află însă într-o aparentă opoziție cu adevărul absolut al Unicității.

Intelectul nu poate înțelege acest tip de paradox existențial a două realități simultane și totuși fundamental diferite, iar aceasta este principalul obstacol ce ne împiedică să experimentăm realitatea unicității.

Acest tip de obstacol intelectual se manifestă și când vine vorba de alte tipuri de adevărul absolute și corespondentul lor relativ, dând naștere la confuzie în mințile celor ce le analizează ca fiind perechi aparent antagonice.

Exemplul clasic este cel furnizat de capitolul “yoga discriminării” din Bhagavad Gita, când Arjuna, aflat pe câmpul e luptă, ezită să ridice arcul și să tragă pentru a-și ucide rudele și învățătorii aflați în tabăra adversă:

Arjuna a spus:

  1. Cum voi trage cu sageata, o Madhusudana, in lupta cu Bhishma si Drona cei demni de adorare, o tu care-ti invingi dusmanii?
  2. Mai bine sa traiesc cersind in lume, decat sa-i ucid pe marii mei invatatori; ucigandu-i pe invatatori, chiar cand ravnesc la bogatie, as avea parte de hrana patata cu sange.
  3. Nu stiu ce [ar fi] mai bine pentru noi, daca am invinge sau daca am fi invinsi; iata-i stand in fata noastra pe cei ai lui Dhritarashtra pe care, ucigandu-i, n-am mai dori sa traim.
  4. Cu fiinta-mi zdrobita de slabiciunea milei, te intreb, deoarece datoria imi tulbura mintea; spune-mi deslusit ce este mai bine; sunt invatacelul tau, la tine vin, invata-ma!
  5. Caci nu vad ce-ar [putea] alunga supararea care imi seaca puterile, chiar de-ar fi sa obtin domnia nemarginita si imbelsugata pe pamant sau stapanirea suprema [a cerului].

    Sanjaya a spus:

  1. Vorbind asa lui Hrishikesha, spunandu-i lui Govinda „nu voi lupta”, Gudakesha, cel care-si distruge dusmanii, tacu.
  2. Hsrikesa ii spuse surazand aceste vorbe, o Bharata, celui descumpanit intre cele doua osti.

    Bhagavat a spus:

  1. ii plangi pe cei ce nu trebuie sa-i plangi si cuvantezi despre intelepciune; cei invatati nu-i plang nici pe cei vii, nici pe cei morti.
  2. N-a fost nici [o vreme] cand eu sa nu fi existat sau tu, sau printii acestia; la fel, noi nu vom inceta sa existam vreodata cu totii in viitor.
  3. Precum cel intrupat in acest [trup] trece prin copilarie, tinerete si batranete, tot asa trece [dupa moarte] si in alt trup. Cel tare nu este tulburat de aceasta.
  4. Contactele [simturilor] cu materia, o fiu al lui Kunti, sunt reci sau calde, placute sau dureroase, vin si se duc, sunt trecatoare; indura-le, o Bharata.
  5. Omul, pe care acestea nu-l clatina, o tu cel [puternic ca un] taur [printre] oameni, care este acelasi la suferinta si bucurie, numai acela poate capata nemurirea.
  6. Nu exista existenta pentru Nefiinta si nici nonexistenta pentru Fiinta[1]; hotarul lor este vazut de cel care cunoaste adevarul.
  7. Sa stii ca cel ce le-a desfasurat pe toate este nepieritor; nimeni nu poate aduce pieirea celui Neclintit.
  8. Despre trupurile celui intrupat care este vesnic, nepieritor, de necunoscut, se spune ca au un sfarsit; de aceea lupta, o Bharata!
  9. Cel care stie ca acesta [cel intrupat] ucide, [ca si] cel care stie ca acesta este ucis, amandoi nu stiu; acesta nu ucide si nici nu este ucis[2].
  10. El nu se naste si nu moare niciodata; nefiind supus devenirii [acum] nu va mai deveni [nici in viitor]: cel nenascut, etern, neantrerupt, stravechi, nu este ucis cand trupul este ucis.
  11. Cel care-l cunoaste pe cel nepieritor, etern, nenascut, neschimbator, o fiu al lui Pritha, cum [poate crede] acest om ca face sa omoare sau ca omoara?
  12. Precum un om care lepadand vesmintele invechite, ia altele noi, asa si cel intrupat, lepadand trupurile invechite, se uneste cu altele noi.
  13. Pe acesta nu-l taie armele, nu-l arde focul, nu-l uda apa si nu-l usuca vantul.
  14. El nu poate fi taiat, ars, udat si uscat; el este etern, omniprezent, stabil, imuabil, continuu.
  15. Despre acesta se spune ca este nemanifestat, de necuprins cu mintea, neschimbator; de aceea, cunoscandu-l asa, nu trebuie sa te intristezi.
  16. Chiar daca crezi ca acesta se naste mereu si moare mereu, totusi, o tu, cel cu bratul mare, nu trebuie sa te intristezi.
  17. Moartea este sigura pentru cel nascut; nasterea este sigura pentru cel mort; de aceea, lucrul fiind de neanlaturat, tu nu trebuie sa te intristezi.
  18. La inceput, fiintele sunt nemanifestate, [la mijloc] sunt manifestate si la sfarsit [sunt din nou] nemanifestate; de ce te jeluiesti atunci, o Bharata?
  19. Careva il priveste ca pe ceva minunat, altul vorbeste ca de ceva minunat, altul aude despre el ca de ceva minunat, insa, desi auzind de el, niciunul nu-l cunoaste%N22[3].
  20. Cel intrupat in toate trupurile este pururi de nevatamat o Bharata; de aceea nu trebuie sa plangi vreo fiinta.
  21. Privind la Legea [ta] proprie (svadharma) nu trebuie sa tremuri; pentru un razboinic nu exista nimic mai bun decat lupta inscrisa in Lege.
  22. Fericiti sunt razboinicii care, o fiu al lui Pritha, au parte din intamplare de o astfel de lupta, ca de o poarta a cerului deschisa.
  23. Daca insa nu vei da aceasta lupta inscrisa in Lege, atunci, tradandu-ti Legea proprie si renumele, iti vei atrage pacatul.
  24. Fiintele vor face sa se povestesca despre nefaima ta vesnica; pentru cel ce tine la numele lui, nefaima este mai rea decat moartea.
  25. Capeteniile de osti vor crede ca de frica te-ai oprit din lupta si vei ajunge in dispretul celor ce te-au pretuit.
  26. Si multe vorbe ce nu-s de spus le vor spune despre tine dusmanii, razand de barbatia ta; exista ceva mai dureros?
  27. Ucis, vei dobandi cerul; traind, vei avea parte de pamant. Deci ridica-te, o fiu al lui Kunti, hotarat pentru lupta.
  28. Facand egale fericirea cu suferinta, castigul cu pierderea, victoria cu infrangerea, fii gata de lupta; asa nu-ti vei atrage pacatul.
  29. Aceasta cunostere ti-a fost rostita dupa [doctrina] Samkhya; ”

Analizând dialogul dintre avatar și Arjuna, observăm cum Divinitatea îi prezintă lui Arjuna cele două viziuni asupra Adevărului, înlăturând aparenta discrepanță dintre ele.

Astfel, pe de-o parte îi prezintă realitatea din perspectiva Adevărului Absolut: dacă totul este Dumnezeu, tu nu ucizi și nimeni nu este ucis, căci spiritul nemuritor nu poate fi ucis.

Evident că o astfel de viziune poate motiva multe excese din partea unora care o pot folosi ca și scuză pentru a încălca porunca divină de a nu ucide.

Căci în hinduism, uciderea învățătorului sau a părintelui este un păcat capital, care atrage rezultate karmice teribile, imediate, chiar în decursul aceleiași existențe.

Totuși, Krishna îl învață pe Arjuna că, chiar și din punct de vedere al dharmei personale (svadharma) adică al regulilor proprii castei războinicilor, uneori Adevărul sau Dreptul trebuie apărat cu arma în mână.

Cu alte cuvinte, în planul lumesc se aplică și prevalează metodele și căile ce țintesc la apărarea principiului, dincolo de aparenta încălcare a poruncii divine (în exemplul nostru, să nu ucizi).

Să luăm acum exemplul Justiției Umane, care ar trebui să fie o reflexie cât mai fidelă posibil a principiilor Adevărului, Echității și Echilibrului din planul ideatic al Divinității.

Căci Universul întreg se sprijină pe legi. Creația, de la atomi până la galaxii, respectă legile inexorabile ale mecanicii și matematicii, care nu sunt altceva decât o manifestare directă a Voinței Divine. În lipsa aplicării fie doar și pentru o clipă a acestor legi universale, apare entropia, haosul.

La nivel uman, legea asigură Ordinea umană, reflexie a ordinii divine. Respectând legile, evitând să intrăm în conflict cu ele, societatea își continuă existența istorică, generație după generație.

În lipsa Legilor omenești sau a aplicării lor, oamenii cad pradă tentației de a renunța la cenzura de ordin moral, instalându-se Legea junglei, sau a celui mai puternic, o lege primitivă, aflată la un nivel inferior pe scara adevărurilor relative, dar tot o lege a Creației.

Se pune întrebarea: are oare aplicabilitate iertarea în această ecuație a aplicării legii omenești ?! Există oare o reflexie în lumea legii omenești a legii divine a iertării ?

Pedeapsa este sancțiunea pentru cei ce greșesc, încălcând legea. Ea are ca scop educarea prin suferință a celui constrâns să guste roadele amare ale greșelii.

În timp ce respectarea legii duce la gratificarea de tip pozitiv a celui ce respectă legea, cel ce o încalcă este readus la respectarea legii prin constrângerea pedepsei pe care și-a atras-o prin faptele lui.

Latinii spuneau că iertarea naște noi păcate (venia nova peccata ciet) dacă nu este folosită cu înțelepciune.

Iertarea trebuie să vină întotdeauna ca o scutire de pedeapsa meritată, atunci când cel care a greșit și-a asumat greșeala, o regretă și există certitudinea că nu o va mai repeta. Altfel, iertarea prost aplicată va fi un obstacol în calea îndreptării, ba mai mult, dacă este aplicată în mod generalizat și fără justă socoteală, ea va duce la slăbirea puterii și autorității legii.

Căci cel iertat fără să merite iertarea (prin căință, recunoașterea greșelii și angajamentul de a respecta pe viitor legea), va considera cu ușurință că poate încălca legea în continuare, sperând că va fi iertat și în continuare. Iar cel care a respectat legea până atunci, se va clătina în hotărârea sa de a respecta legea văzând cu câtă ușurință este iertat cel ce a încălcat-o.

Tocmai de aceea, principiul iertării din religia creștină nu își au locul și trebuie aplicate cu prudență când vine vorba de ordinea generală de drept.

Tocmai de aceea, inițial instituția grațierii a fost la începuturi doar individual aplicată, ea fiind legiferată mult mai târziu ca și act de clemență colectiv.

În opinia mea, un act de grațiere colectivă nu este oportun la acest moment pentru societatea românească mult prea marcată de incidența generalizării infracțiunilor de patrimoniu (furt, tâlhării, evaziune fiscală, spălare de bani, luare și dare de mită, etc.).

Căci în majoritatea cazurilor celor condamnați de justiția română, mobilul infracțiunilor a constat în obținerea pe căi ilicite a unor foloase materiale, fie că e vorba de trafic de droguri, evaziune fiscală, spălare de bani, trafic de persoane sau furt.

Această meteahnă a însușirii bunului altuia pe nedrept, fie că e vorba de banul public sau cel privat își are rădăcina în dorințe exacerbate de ordin material ce își caută împlinirea fără muncă, în mod aparent facil.

Din experiența mea cu astfel de infractori, ei recidivează pentru că nu au nici capacitatea și nici dorința de a-și împlini dorințele prin activități licite, ce presupun un efort și un timp mai îndelungat.

În aceste condiții, iertarea prin măsuri de tipul grațierii nu va aduce beneficii în ceea ce privește respectarea legii pe viitor, ba dimpotrivă, va încuraja nerespectarea acesteia.

Într-o lume în care religia tinde să iasă din viața oamenilor iar cenzura morală a indivizilor nu își mai găsește fundamentul în considerente de ordin divin, singura opreliște care mai stă între natura animală a omului și obiectul dorințelor este Legea Statului. Dacă teama de sancțiunea Statului dispare sau se diminuează, numărul încălcărilor legii va crește.

Personal, cred că ar trebui să avem un număr mai mare de grațieri individuale admise, temeinic analizate din perspectiva criteriilor mai sus enunțate.

În ceea ce privește chestiunile de principiu pe care le confrunt în forul meu interior referitoare la aplicarea adevărului de tip relativ sau absolut, am ajuns la următoarele concluzii:

În Kalachakra, una dintre etapele pregătirii rezidă în egalitatea de viziune pe care practicantul trebuie să o dobândească ca pregătire pentru saltul la nivelul conștiinței divine unificate: să privească în același fel bogatul și săracul, tânărul și bătrânul, femeia și bărbatul, frumosul și urâtul, etc.

Totuși, în viața cotidiană, suntem forțați de circumstanțe să ne folosim filtrele adevărurilor relative, să facem aprecieri, judecăți de valoare în raport de regulile sociale.

Aplicarea viziunii unificatoare a contrariilor la nivelul vieții de zi cu zi poate da naștere unor aberații ce ne pot plasa în contradicție chiar cu legea divină și umană.

Spre exemplu, chiar dacă la nivel conceptual, în forul meu interior, voi căuta să privesc în mod egal individul normal, hetero-sexual, și cel anormal din perspectiva legii divine, homosexual, la nivel de opinie extrioară voi combate întotdeauna public homosexualitatea, pentru a menține vie manifestarea legilor naturii, cea a complementarității polarităților.

Căci dacă vom ceda teren anormalității, aceasta va afecta ordinea naturală a lucrurilor, ducând la entropie și haos.

Evident, interior voi căuta să manifest un spirit egal, fundamentat pe compasiunea față de toate ființele simțitoare, inclusiv față de homosexuali, eliminând astfel viziunea greșită, și otrăvurile rezultate din aceasta – în special aversiunea.

Exterior însă voi rămâne ferm în opinii sprijinind fără atracție sau aversiune normalitatea legii divine.

În mod similar, dacă țara sau familia mi-ar fi atacate, nu aș ceda fără luptă doar pentru a respecta principiul nonviolenței. Aș acționa considerând că dreptul țării sau familiei mele este unul de tip superior, ce justifică o acțiune violentă împotriva agresorului, căci eu aș fi cel care luptă pentru păstrarea dreptului meu, iar el de partea încălcării lui. Evident aș face-o cu această intenție, pe cât posibil fără ură sau aversiune față de atacator.

Astfel consider că trebuie aplicate în viața de zi cu zi adevărurile absolute în raport de cele relative.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *