Cangurul Zaraza

Povestea Zarazei este povestea furăciunii românești transformată de public în legendă urbană.

Pun pariu că 99,9% din cei care citiți acum acest articol ați fost până la acest moment convinși de faptul că celebra melodie românească interbelică Zaraza interpretată de altfel magistral de cântărețul Ion Vasile pe versurile evreului botoșănean Ion Pribeagu, este creația autohtonă originală ce pune în versuri și melodie povestea frumoasei țigănci Zaraza din mahalaua Bucureștilor, pentru care cică unii amorezi și-ar fi luat și zilele, nu doar nopțile.

Despre Zaraza se vorbește ca despre o frumusețe dumnezeiască, cu buze senzuale, părul lung, brunet, uns din plin cu ulei de nuci. Considerată una dintre curtezanele de lux ale Micului Paris, se spune despre ea că avea trecere doar la cei mai sofisticați boieri ai vremii.

Fiecare apariție a ei emana un exotism special. Obișnuia să poarte o rochie verde praz, cercei baroc și pantofi împodobiți cu ștrasuri care o făceau să nu treacă neobservată, spun cei care au studiat istoria vremii.

În 1944 întâlnește iubirea vieții ei, pe binecunoscutul dizeur cu voce de tenor, Cristian Vasile. El a existat, nu e ficțiune. A ținut linia întâi alături de Titi Botez, Jean Moscopol și Zavaidoc, cel cu care avea să și lupte pentru inima Zarazei.

Povestea de dragoste dintre cei doi începe exact ca un tango, ușor și cu accente tragice, în localul „Vulpea roșie”, de pe Lipscani, unde muzicianul era resident.

Lautarul nu-și poate dezlipi ochii de pe ea, impresionat de apariția frumoasei țigăncușe, atunci când intră, într-una din seri, însoțită la braț de un aristocrat care ocupă o masă în dreptul scenei pe care Cristian Vasile interpreta dumnezeiește. Furat definitiv de frumusețea ei, el nu poate continua tot recitalul și se refugiază într-un local vecin. Nu avea să știe că sentimentele erau reciproce. Zaraza se îndrăgostise și ea, la prima vedere, de lăutar.

Zaraza a fugit după el, s-a așezat la masă și nu l-a mai scăpat din priviri. În noaptea aceea a devenit femeia lui și așa a rămas timp de doi ani de zile. Frumusețea ei continuă să atragă priviri care îl fac invidiat pe Cristian Vasile.

În acest context, istoricii vorbesc despre o rivalitate între el și Zavaidoc care renunță la planul lui diabolic de a-l ucide pe cântăreț din cauză că ar fi riscat prea mult. Vasile era foarte celebru și risca să se afle repede cine-i autorul. Nu același noroc l-a avut Zaraza, omorâta fiind de Borilă, un țigan din anturajul lui Zavaidoc, “antrenat” să ucidă.

„A fost omorâtă de un țigan gelos, pe malul Dâmboviței, în timp ce mergea să cumpere tutun. Cristian Vasile a fost devastat. Pentru că o iubea atât de mult, se zice că, după ce a fost incinerată, lăutarul ar fi furat din crematoriu urna cu cenușa ei și ar mâncat-o cu lingurița”, spune istoricul Dan Falcan.

Asta e legenda. Românească 100%.

Adevărul însă este complet uruguaian. Căci în realitate melodia Zaraza a fost compusă în anul 1929 de Benjamin Tagle Lara și interpretată magistral în epocă, de Ignacio Corsini.

Cât despre Zaraza menționată în piesa originală cântată în limba spaniolă, este doar denumirea în limba spaniolă pentru creton. Nu știți ce e acela !? Nici eu nu știam, dar m-am uitat în DEX (se pare că ion Pribeagu nu avea așa ceva pe vremea aia) și am aflat că este “o țesătură imprimată, plină, rezistentă și deasă, fabricată mai ales din in sau din cânepă și folosită pentru huse de mobilă, draperii”.

În versiunea originală, nici urmă de nebune dorinți, sinucideri din dragoste sau buze fierbinți. Povestea spaniolă este cea a îndrăgostitului solitar care pândește apariția chipului iubitei de după cârpa de creton a draperiei, ceea ce a duce mai degrabă a versificație eminesciană gen “pe lângă plopii fără soț” decât a Zarazei lui Cristian Vasile.

Și uite așa s-a dus și legenda Zarazei, ființă legendară al cărui nume a apărut precum cel al cangurului.

Știți povestea cangurului ? Cică atunci când James Cook a explorat în 1770 continentul Australian, a intrat în contact cu populația aborigenă de acolo și l-a întrebat pe unul dintre localnici ce animal e ciudățenia aia care țopăie pe două picioare, sprijinită în coadă, purtându-și puiul în buzunarul de pe abdomen.

Aborigenul întrebat a ridicat din umeri și a răspuns: gangurru. Și așa i-a rămas numele. În dialectul  Guugu Yimithirr al aborigenilor australieni, gangurru înseamnă literalmente „nu te înțeleg”.

Acuma, ce să zic !? Și atunci, ca și acum, cred că sunt mai mulți cei care gustă “versurile” lui Nicolae Guță și Florin Salam decât cei care se delectează cu Eminescu. Așa că rămânem la Zaraza noastră, care a trăit și a murit ucisă de gelozie în mahalaua Bucureștilor

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *