Despre foștii “yoghini” convertiți direct în “teologi”

Pentru că am reputația de oiță rătăcită-și-despărțită de turma-lui-Hristos datorită antecedentelor mele misane, mulți prieteni și cunoscuți-sau-necunoscuți își fac un quest mesianic din a mă converti-readuce-pe-calea-cea-bună-a-ortodoxiei.

De parcă ar fi bănuit pe ce drumuri lăturalnice urma să apuc, tentativele de convertire au început de timpuriu: cu bunica Maria (Dumnezeu să o odihnească în pace !) ce mă punea de mititel să îi  citesc acatistele pe care le avea drept canon zilnic de la duhovnicul ei. Apoi în liceu, sfioasa colegă mereu cu broboadă în cap și fustă până-n pământ, mereu palidă, care mi-a aruncat priviri furișe un trimestru întreg până s-a încumetat să îmi strecoare în mână o cărticică despre Crez – Simbolul Credintei.

Apoi m-am apucat de yoga la MISA, de prin clasa a X-a de liceu. De-acolo am devenit eu interesat de Biserică, dar fără a face o obsesie din asta. Pur și simplu descopeream că scrierile de istoric al religiilor ale lui Eliade și monumentala “Creangă de aur” a lui James Frazer mă făceau să înțeleg mult mai bine rostul activităților din Biserică: slujba Liturghiei, Împărtășania, Botezul, Spovedania, Cununia, Mirungerea. În timp ce yoga mă făcea mai atent, mai orientat spre interior, lecturile celor doi titani ai cartografierii credințelor ancestrale ale omului îmi dădeau o perspectivă mai vastă asupra Ritualului, spulberând barielele plictiselii și conformismului născute din participarea ignorantă la ceea ce se petrecea în Buserică.

Și mai mereu se găsea cineva care să se apropie, să mă cunoască din mediul de acolo, să mă aprecieze pentru felul meu de a fi pentru ca apoi, brusc, aflând că mai practic (printre altele rugby-hochey-wu-shu-karate, și yoga) să simtă brusc-și-inexplicabil dorința covârșitoare de a mă converti la Dreapta Credință (traducerea cuvântului Ortodoxie!).

Cum sunt un tip politicos, prietenos și împăciuitor de felul meu, mă lăsam repede convins: să particip la seri ortodoxe cu discuții sau conferințe pe la diferite case de cultură, să accept “provocarea” de a-mi lua cutare canon de rugăciune și citiri de acatiste, să îmi caut duhovnic și să merg la spovedanie. N-am avut nici o problemă cu participarea la discuții, dar am fost rapid ocolit de a mai fi invitat la astfel de evenimente, la fel cum începuseră să îmi ocolească soneria ușii adventiștii, penticostalii, yehoviștii, mormonii și toate celelalte secte care își trimiteau emisarii pe la ușile românilor în primii ani de după 90. Motivul era unul simplu: venind dinspre zona Istoriei Religiilor, având perspectiva de ansamblu asupra sistemelor de gândire de tot felul,  îmi era foarte ușor să identific fracturile logico-morale din doctrinele propovăduite, punându-i pe gânduri până și pe predicatorii de ocazie care le învățaseră și acceptaseră ca gâștele, pe nemestecate, fără nici o analiză proprie.

Ulterior acest tip de cunoaștere mi-a fost dublat de educația de tip cartezian definitivată și consolidată pe băncile facultății de Drept. Înarmat cu aceste două redutabile instrumente de analiză: Informație și Logică, evident că eram greu de “convertit” căci “învățăturile” dogmei creștin ortodoxe nu reușeau să mă convingă să le îmbrățișez în mod exclusiv, ne-reușind să mă facă să renunț la orice altceva din zona spiritualității.

Și aici am ajuns la principala problemă a actualității Creștinismului tradiționalist (fie el Catolic sau Ortodox): osificat în dogma lui, nu poate ține pasul cu Lumea; nu se poate adapta evoluției tehnologice, descoperirilor științifice, aneantizării distanțelor geografice și culturale.

Și așa am ajuns la concluzia că “teologii” moderni care își propun să reactualizeze temele majore de gândire din Biserică, sunt doar niște ipocriți isteți, cu multe lecturi patristice și dogmatice la activ, care au găsit soluția cea mai facilă – și imposibil de verificat la toate problemele omului modern: DIAVOLUL !

Da, îi acuz de ipocrizie pe acești așa-ziși teologi de amvon de genul Danion Vasile sau Claudiu Răducu pentru că ei au furnizat o soluție disperată, de moment pentru Ortodoxie, răpindu-i șansa de a-și lărgi orizontulrile.

Căci acest tip de teologi autohtoni, “convertiți” de la yoga sau alte învățături esoterice la Ortodoxie, nu se mărginesc doar să arate motivele pentru care alegerea lor a fost cea mai bună pentru ei. NU ! Ei vor să arate prin exemplul lor că aceea este SINGURA alegere corectă, iar restul sunt mizerii fără legătură cu Dumnezeu, care vin de la Satana.

Ai simțit ceva la yoga !? E de la Satana. Te-ai dedublat !? Satana a fost. Ai văzut lumini în meditație !? Tot înșelătorul drac. Ai gânduri ? Nu ai gânduri ? Tot dracul e de vină.

Ce este deranjant e faptul cum astfel de oameni își povestesc experiențele și realizările spirituale excepționale trăite în yoga cea păgână, cât de înzestrați erau ei pentru calea respectivă, ce realizări facile au avut, pentru ca apoi să concluzioneze că toate acestea  erau doar capcane demonice. Așa să fie oare ?

Cu urechile călite în sute și mii de discursuri și pledoarii auzite în numele Adevărului și Dreptății, prin sălile de judecată, sunt deprins să decelez imediat construcția manipulativă de oratoria spontană, sinceră.

Rețeta de succes a acestor șarlatani ipocriți e simplă, probabil că o învață în Facultatea de Teologie, la orele de Comunicare și Pastorație: încep pe o un ton de sinceritate dezarmantă să își povestească începuturile; nu se sfiesc să își arate micile erori sau greșeli (datorate evident ignoranței lor de la acel moment) trecând sub tăcere marile metehne de caracter (care există cam la noi toți conform principiului că pentru a co-exista cu ceilalți oameni, suma calităților și defectelor indivizilor trebuie să rămână aproximativ egală). Apoi, intră în detaliile “rătăcirii” lor făcând pe experții, dar totuși cu grijă să nu ofere prea multe informații sau detalii care i-ar putea provoca și pe alții să le experimenteze, având grijă să întrerupă mereu povestea pentru a aminti că “toate acelea erau de la diavolul”, pentru a puncta clar și fără dubiu interdicția de apropiere de învățătura interzisă.

Apoi, se ajunge la momentul Adevăratei-Revelații-Ortodoxe. Moment emoționant, poate singurul sincer din toată povestea, falsificar rapid ulterior de antiteza grăbită pe care simt nevoia să o facă între vechea și falsa învățătură – abandonată în favoarea celei noi și adevărate.

La final, pentru consolidarea lecției, se reiterează faptul că TOATE rezultatele obținute pe orice altă cale decât prin Biserica Ortodoxă sunt CU SIGURANȚĂ, FĂRĂ NICI UN DUBIU, înșelări, rătăciri de la Diavolul.

Întreaga poveste este invariabil jalonată de mici momente miraculoase, premonitorii, provenite desigur doar din surse autorizate de Biserică (gen călugări prea-cuvioși, sfinți-părinți, etc.) ce prevestesc destinul de măreți-viitori-teologi ai respectivilor, au rolul de a consolida în fața ascultătorilor imaginea de autorități-în-materie-de-ortodoxie a respectivilor, pentru a întări și mai mult afirmația lor că Ortodoxia trebuia să fie în final SINGURA alegere corectă și definitivă !

Manipulare ordinară, după manual, pe spinarea ignoranților ce aleg să se lase manipulați prin frica de Diavol, frica de a nu greși în alegeri.

De ce spun că sunt ordinari acești oameni ?

Pentru că primii teologi creștini învățau în Duh și Adevăr. Învățau despre Iubire și Dumnezeu. Dacă veți citi Evangheliile și toate celelalte scrieri ale Noului Testament, veți vedea cât de puțin loc, ce minimă importanță i se acordă Diavolului în activitatea misionară.

Cu zdrobitoare pondere, în Biblie, acolo unde se vorbește despre demoni sau diavoli, e vorba de exorcizarea lor prin puterea Dumnezeiască, pe când la acești indivizi dubioși ce se vor teologi, diavolul nu mai este alungat prin prezența lui Hristos, căci ei pun pe umerii mireanului sarcina de a scăpa de diavoli singuri, ALEGÂND Dreapta Credință.

O analiză de bun simț ne face să remarcăm imediat că prima metodă – a alungării demonilor prin invocarea numelui lui Hristos, era mai… mărturisitoare și mai rodnică (ca să folosesc limbajul lor) decât  provocarea fricii de drac, folosită abil prin mijloace oratorice.

Eu nu știu să fi fost vreodată în istoria Umanității frica – motor al evoluției. Dacă primilor oameni le-ar fi fost frică, n-ar fi ieșit din adăposturi, n-ar fi explorat, nu s-ar fi avântat în necunoscut, n-ar fi experimentat și descoperit chestii.

Dacă analizăm la scară istorică de câte ori și mai ales peste CE a aplicat Biserica (Ortodoxă și Catolică în egală măsură) șablonul nivelator al Fricii, vom observa două chestii interesante:

  • au fost stigmatizate ca fiind diavolești descoperirile de tot felul, mai ales cele care nu puteau fi explicate și încadrate în sistemul cosmologic biblic. Așa au pierit arși pe rug oameni de știință, așa au fost arse în piețele publice scrierile anticilor.
  • Dorința de cunoaștere a fost mereu mai puternică decât frica, și în consecință, Cunoașterea a învins Frica mereu, pe toate planurile. Așa am ajuns unde suntem astăzi, ca și cultură și civilizație. O fi bine, o fi rău ? Am decăzut sau am evoluat ? Era mai bine să trăim în Eden goi și fericiți, vorbind cu Dumnezeu, sau astăzi în confort și bunăstare, cu smartphoneuri ?!

Ideea este că de fiecare dată când a pierdut lupta, Biserica a cedat un pic de teren, în funcție de conjunctură. A acceptat Astronomia ca știință (ce contravine teoriei geo-centrismului biblic), acceptă Tehnologia și o folosește cu nonșalanță, acceptând odată cu asta și Legile Naturii, Electricitatea, Chimia, Fizica, pe ai căror părinți antici îi condamnase la dispariție prin distrugerea operelor lor.

Dacă un Mercedes-Benz, un televizor, radio sau telefon mobil ar călători înapoi în timp doar 300 de ani, ar fi ars de preoți ca fiind lucrarea diavolului. Astăzi însă, mai-marii Bisericii se folosesc din plin de ele.

De aici concluzia că poate peste 300 de ani, noii teologi ai Bisericii Ortodoxe vor zâmbi încurcați, foindu-se în poziția lotusului, când se va pune problema că în anii 2000 yoga sau orice altă religie erau văzute ca fiind înșelări diavolești.

Însă cei ce plătesc prețul acestui retard istoric, al acestei încetineli la adaptarea cu evoluția Umanității sunt cei ce se lasă îndoctrinați, și astfel privați de dreptul lor de a cunoaște, și mai ales, de a alege.

Problema este că misionarii de duzină gen Danion și Răducu au impresia că aduc imense servicii Bisericii: că adună turma risipită în jurul păstorilor, că îi întăresc pe oameni în Dreapta Credință.

Numai că asta nu e întărire. Întărirea se face pe baze reale, corecte. Pe alegeri deliberate, în deplină cunoștință de cauză: dai individului posibilitatea să își formeze o opinie pe un subiect – dacă nu prin experiență proprie, măcar prin prezentarea echilibrată și corectă a opțiunilor. Însă asta contravine scopurilor acestor farsori. Ceea ce îi dă de gol este lenea, dorința de facil: e mai ușor să sperii decât să convingi cu argumente. Numai că frica îi va păstra în turmă doar pe cei slabi. Cei puternici și curajoși for pleca să afle pe pielea lor adevărul.

Care este Adevărul ? Nu îmi permit să vi-l spun pe al meu din respect pentru dreptul vostru de a vă afla propriul adevăr și de a-l urma. Prețiozitatea vieții umane constă, în opinia mea, tocmai din șansa de a alege calea pe care vrem să o urmăm, iar cei ce ne răpesc această șansă sunt în realitate cei mai mari dușmani ai omului. Ei își fac o meserie din mistificarea Adevărului. Căci e ușor să speli pe creier omul slab, să îl reprogramezi mental. Asta fac ei.

Eu cred că Iisus Hristos este suficient de puternic pentru a rămâne opțiunea celor care simt că vor să Îl urmeze. Cei care Îl urmează din Frică, nu Îl urmează în realitate pe El, ci de fapt fug de ceva.

Ceea ce mă frustrează cel mai mult în Biserica Ortodoxă sunt pretențiile sectare de un dogmatism sufocant. Datorită dogmelor de ev mediu întunecat, Dumnezeul iubirii de oameni a devenit un dumnezeu monstruos și crud, cu reguli lipsite de orice logică și echitate. Dacă ar fi să-i credem pe acești teologi dogmatici, Dumnezeu a creat  de-a lungul Istoriei Umanității, milenii în șir generații, popoare întregi de oameni care s-au dus direct în Iad doar pentru că nu au avut șansa să devină creștini – înainte și după Hristos. Deși toate popoarele au avut religiile și înțelepții lor, valoarea lor este ZERO în ochii creștinului dogmatic, căci respectivii pot să fie regi ai înțelepciunii și virtuții și tot nu pot fi apreciați, căci toate astea vin sigur de la Diavol, dacă nu au venit de la Hristos.

Nu degeaba Biserica este cea care a inventat dictonul “Cine nu este cu noi, este împotriva noastră”. Asta a ajuns Biserica Creștină – să lupte cu Lumea, cu Omul, împotriva Omului, chipurile de dragul Mântuirii lui.

Și totuși, o să vă spun ce cred eu. Eu cred că Dumnezeu, în mărinimia Lui, a lăsat fiecărui Neam legile și căile potrivite pentru a-și cunoaște Creatorul. Cred că a lăsat omului liberul arbitru pentru a alege. A lăsat omului puterea de a cunoaște pentru a-și forma discernământul și pentru a-l folosi atunci când alege.

Și mai cred că dacă Hristos s-ar întoarce astăzi fără să-și arate identitatea, ca un simplu anonim, ar fi respins de acești farisei, pentru că nu se încadrează în ideile lor aberante și dogmatice despre învățătura creștină.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *