Ce văd bătrânii…

Se născuse în mahalaua unui orășel de provincie, într-o zi prăfuită de august pe care nimeni nu și-o mai amintea. Până și el se grăbise să-și uite copilăria anostă, cu zilele interminabile pe care le petrecea privind în stradă, de la fereastra casei. Căci părinții mereu plecați cu treabă, îl lăsau încuiat în casă sau în grija bunicilor.

Anii aceia rămăseseră demult în urmă, îngropați într-un colț uitat al memoriei. După anii de școală, evadase din mediul tern și lipsit de perspective al provinciei, căutându-și norocul în capitală.

Un șir de amiciții de conjunctură, dubioase, îl târâseră într-o altă zonă întunecată a vieții: pușcăria – unde petrecuse suficient de mult timp pentru a se convinge că e cazul să facă tot posibilul pentru a nu se mai întoarce acolo niciodată.

Apoi a urmat o căsnicie plictisitoare, punctată de certuri și nemulțumiri din partea unei soții prea pretențioase. A finalizat și acest capitol al vieții lui cu un divorț care spera că îi va aduce pacea și echilibrul. Nu a fost să fie așa. Între timp, părea că lumea se întorsese cu fundul în sus: criză economică, șomaj masiv, prețurile care parcă explodaseră.

A încercat de toate, zbătându-se ca un naufragiat în valurile învolburate, încercând cu toate puterile să-și mențină capul deasupra apei.

Și s-a trezit într-o bună zi că din oglindă îl privește chipul unui bărbat de 50 de ani cu obrajii supți, nebărbieriți, cu ochii tulburi și încercănați de oboseală.

O analiză succintă a situației lui actuale l-a întristat: locuia în gazdă la o văduvă trecută de a doua tinerețe, care îi tot făcea avansuri de ani de zile, tolerându-l cu o chirie modică într-o cămăruță de burlac, trăgând speranța că într-o zi se va aprinde între ei scânteia unei iubiri tomnatice.

În ultimii 10 ani schimbase cam tot atâtea locuri de muncă. Bani nu prea pusese de-o parte, căci nu câștiga suficient de bine pentru asta. La o pensie nu putea spera, pentru că majoritatea angajatorilor îi preferau serviciile la negru.

Trăia o viață vegetativă, executându-și dintr-un reflex somatic obligațiile sociale care îl mențineau pe linia de plutire: muncă, cumpărături, bere cu prietenii, casă. Și tot așa, la nesfârșit. Naufragiatul din el căzuse într-un leșin adânc, plutind în derivă în timp ce călca apa din reflex, cât să nu se înnece.

Ce să facă ? Încotro să o apuce ? Era prea bătrân să înceapă ceva nou: o facultate, o afacere proprie, o relație. Prea obosit. Nu simțea imboldul de a o apuca în vre-o direcție anume. Se simțea lipsit de perspective. Singura lui bucurie rămăsese privitul, probabil o reminescență din copilărie a lungilor ore de singurătate petrecute la pervazul ferestrei, privind la trecători. Îi plăcea să stea cu orele pe câte o bancă din parc, sau la câte o terasă, privind la lume. Îl calma varietatea liniștitoare a chipurilor, trupurilor, expresiilor trecătorilor. În acele momente își uita propria condiție mediocră, cu insuccesele și nefericirile ei mărunte și se transpunea în poveștile imaginare ale trecătorilor: colea cuplul acela fericit, de tineri, ce se sorb din ochi, mână în mână. Le trăia de la distanță povestea de dragoste, visând cu ochii deschiși scenarii fanteziste în care lua locul băiatului. Alte ori privea la picioarele dezvelite ale femeilor tinere care îi treceau prin față, pe trotuar. Încerca să le înțeleagă intuitiv poveștile, pe baza impresiilor de moment. O gleznă fină, cu lănțișor și gambă puternică, îi trezeau fiori mistici, cîn timp ce povestea femeii respective se completa parcă de la sine cu fesele bombate ale unei alte trecătoare.

Serile și le petrecea în cămăruța lui, continuându-și reveriile cu impresiile acumulate de peste zi, cu ochii ațintiți asupra ecranului alb al tavanului. Nu simțea nevoia de televizor, căci poveștile lui erau mai tari decât orice film făcut de Hollywood. Uneori, imaginația lui înflăcărată atingea paroxismul, în scene fierbinți de amor, și atunci se simțea tentat să dea buzna în cameră peste văduva care pesemne aștepta și ea ceva de la el. Și totuși, când vizualiza o posibilă scenă de amor între el și proprietăreasă îi dispărea brusc elanul, căci nu vedea decât doi oameni bătrâni și obosiți de viață, penibili în încercarea lor de a soarce un strop de pasiune din trupurile lor năruite de vârstă. Și atunci se întorcea la fanteziile lui, creând colaje de chipuri, torsuri și membre, pentru care l-ar fi invidiat și un artist, adâncindu-se în povești feerice pe care imaginația sa le proiecta aievea pe tavanul camerei sale. Uneori simțea imboldul de a-și strecura o mână sub pătură și de a da substanță fanteziei, frecându-și mădularul încă viguros, în acord cu visele pe care le trăia aievea.

În felul său, era un om fericit în aceste momente de visare. Viața de zi cu zi își pierduse din însemnătate, dacă o avusese cumva vreodată. Trăia pentru aceste momente în care imaginația îl purta dincolo de pragul existenței lui insignifiante.

Și totuși, într-un final, proprietăreasa cea văduvă, sătulă de atâta așteptare, i se strecurase într-o seară în pat, iar ceea ce se petrecuse între ei fusese un soi de chimie fizico-onirică. În penumbra înserării, el suprapusese în mod natural peste imaginea ei, reveriile pe care tocmai le trăia, iar anii de așteptare și frustrare strânși în ea făcuseră restul. Fusese ca o descătușare fulminantă de energii, o explozie de vigoare și pasiune. Tremurând, realizaseră amândoi că trupurile lor suferisă în toți acești ani de singurătate, de lipsa unei atingeri sau îmbrățișări. Zone abisale, nebănuite ale creierului se treziseră la viață, cerându-și dreptul la agonie și împlinire.

O singură noapte fusese suficientă pentru a o cere în căsătorie. Brusc, viața lui se schimbase. Ea era o femeie supusă, dornică să recupereze anii de privațiuni și lipsuri. El avea suficiente resurse de chipuri și trupuri pe care să le suprapună aievea peste figura ei anostă. Și astfel, împărțeau o fericire trăită diferit și totuși împreună.

Au hotărât să vândă casa ei și să cumpere ceva la țară, să încropească o gospodărie, o fermă care să le asigure o bătrânețe tihnită.

Au cumpărat o casă bătrânească, cu prispă și mult teren. Au renovat-o, au cumpărat animale, iar anii au trecut în zbor. El i-a dezvăluit secretul lui, modul în care a reușit să supraviețuiască lumii, i-a descris colajele lui, i-a destăinuit scenariile și fanteziile sale favorite și, spre surpinderea sa, a găsit în ea un ascultător fidel, ba mai mult, chiar un învățăcel. Și anii au trecut și mai mulți, cu dupamiezile lungi, în care ei, deja bătrâni, privesc seară de seară, de pe prispa casei, cu ochii largi deschiși ai imaginației lor, la trecătorii de pe uliță, colportând povești și scenarii numai de ei știute.

Așa că dacă treceți cumva prin fața casei lor și îi vedeți privind tăcuți la lume, pe câte o băncuță sau prispă la drum, în fața porții, știți cine sunt și ce fac. E secretul lor, pe care îl iau cu ei în mormânt, tăcuți, generație după generație. Ei trăiesc prin voi, o nouă viață, pe care nici eu, nici voi, nici ei, nu ne-am permis-o vreodată.

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *