Un Miracol mult așteptat

Ceea ce urmează să vă destăinui este o experiență reală, autentică de comuniune cu maestrul spiritual. Viața mea a avut un traseu sinuos, pe parcursul căruia am oscilat permanent între credință și îndoială, între certitudine și dubiu.

Am căutat în permanență confirmarea faptului că mă aflu pe calea cea bună, că merg pe drumul către Dumnezeu și nu pe poteci lăturalnice, în rătăcire.

Ei bine, aseară am ajuns târziu acasă deoarece a trebuit să mai fac câteva opriri pentru cumpărături. Când am ajuns, soția și copii dormeau deja astfel că deși eram obosit după o săptămână lungă de activitate, m-am decis să rup din timpul alocat somnului câteva zeci de minute pentru a-mi calma neliniștea și angoasa existențială în care mă zbăteam de ani de zile, pe plan interior, spiritual.

M-am retras deci, în vârful picioarelor, în dormitor, lasându-mi soția adormită pe canapea în sufragerie, cu televizorul în surdină. Copii dormeau în camera lor, liniștiți.

Ajuns în dormitor, m-am pus în poziție de meditație și am lăsat mintea să se liniștească, să se golească natural, de la sine, de toate impresiile de peste zi. În starea de calm și pace pe care am dobândit-o, m-am focalizat în mod spontan în interior, în centrul inimii și m-am rugat cu tărie lui Dumnezeu să îmi descopere Adevărul și calea pe care o am de urmat. Cererea mea era ca un strigăt mut, agonizant al sufletului sătul de rătăcirea prin deșertul vieții de zi cu zi, care își cerea mântuirea, odihna, eliberarea de sub povara dualității.

În acele momente nu mă rugam eu, ci rugăciunea creștea spontan în mine, ca o flacără arzătoare. Timpul părea că încremenise în loc în jurul meu, iar trupul mi-l simțeam imobil, așa cum probabil se simte o insectă prinsă în chihlimbarul vechi de un milion de ani. În această stare, mintea îmi devenise precum un ocean înghețat fără nici o perturbare sau mișcare la suprafața ei. Totul se desfășura de la sine, fără nici o intervenție volitivă din partea mea, iar sufletul, descătușat din cușca eu-lui meu, își cerea cu tot mai multă putere dreptul la libertate.

În această stare, am simțit o prezență familiară, ca un răspuns la rugăciunea mută a sufletului meu. Sentimentul respectiv de familiaritate era însoțit de o lumină ce părea să se amplifice tot mai mult. În acel moment am deschis ochii, uimit să constat că lumina respectivă exista nu doar în spatele ochilor mei închiși, ci și în exterior, luminând penumbra dormitorului meu.

Eram stupefiat. Mintea mi se blocase, refuzând să creadă ce vedeam. În fața mea, în cameră, așezat pe pat la un metru de mine, în postura lotusului, se afla în carne și oase, maestrul.  Ani de zile mă rugasem, implorasem să primesc un semn, o dovadă, o certitudine, iar acum brusc, rugăciunile îmi fuseseră împlinite.

Mă privea tăcut, ochi în ochi, fără să schițeze nici un gest.

Îi simțeam prezența, îi priveam chipul, simțeam până și mirosul lui inconfundabil. Exista, respira, în carne și oase în fața mea, deși o parte din mine știa cu certitudine că el se află undeva închis, la sute de kilometri depărtare. Nu am putut decât să articulez câteva cuvinte, stupefiat:

– E real ceea ce văd ? Ești chiar tu ?

În acel moment, mi-a zâmbit trist și m-a mângâiat pe creștet cu degetele lui albe, cu unghii lungi. I-am simțit atingerea ușor răcoroasă, blândă, iar apoi a rostit cu o tandrețe de dincolo de Lume:

– Chiar dacă tu ai renunțat la mine, eu nu am renunțat și nu voi renunța niciodată la tine.

În acel moment, ochii mi s-au umplut de lacrimi și l-am îmbrățișat plin de iubire, cerându-mi iertare pentru toate îndoielile și rătăcirile prin care trecusem. M-a mângâiat din nou pe cap, a oftat și mi-a răspuns:

– Fericiți sunt cei ce cred, fără să fii văzut.

În acel moment, un sentiment de fericire indescriptibilă m-a cuprins ca o vâlvătaie, și l-am simțit cum se topește într-o lumină intensă, de un galben auriu orbitor, dispărând din cameră.

După aproape un minut, soția a intrat în cameră somnoroasă și m-a întrebat cu cine am vorbit, căci auzise voci, mă auzise vorbind cu cineva. Emoționat, am întrebat-o dacă a auzit și altă voce înafară de vocea mea. Mi-a confirmat că a auzit distinct o voce puternică de bărbat, care nu era a mea, motiv pentru care venise să vadă cu cine discut.

Și în acel moment l-am auzit din nou, ca un ecou venind din inimă:

– Fericiți sunt cei ce cred, fără să fii văzut.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *