Cum l-am găzduit pentru o săptămână pe George Soroș

Părintele Pietro părăsi confesionalul din care ieșise și ultimul credincios pe care îl spovedise, și se retrase către încăperile administrative din lateralul bisericii. Își lărgi reverenda cu gesturi calme, scoase de la gât crucea patriarhală, îi desfăcu lăcașul secret și din ea scoase la iveală o cheiță minusculă, pe care o introduse într-o crăpătură aproape invizibilă a zidului. Se auzi un declic și din perete ieși un sertăraș a cărui prezență nu ai fi putut-o bănui. Scoase cu pioșenie din sertăraș ceva ce semăna cu o coroană cu spini. Și-o puse cu atenție pe cap, iar apoi se lungi pe patul din încăpere. Odată lungit, își împinse cu putere coroana pe cap și apăsă micul comutator dintr-o laterală a coroanei. Durerea înțepăturii spinilor intrați în carne se prelungi precum niște fascicule electrice, spre interiorul craniului, provocându-i o durere atât de cruntă încât transpiră instantaneu, din cap până în picioare. Vederea i se împăienjeni, apoi totul se dizolvă într-un vârtej de un alb orbitor, care îl smulse cu putere din trup, proiectându-l în lumina albă a iubirii lui Hristos.

Instantaneu, pierdu orice  senzație fizică și se trezi plutind în lumină densă, lichidă, imponderabil, fără corp, doar conștiință și beatitudine. Iar anii de antrenament își spuseră cuvântul. Încet, evocă imaginea suferindului îndrăcit la a cărui exorcizare trebuia să participe. Ca prin abur, începu să îl întrevadă, apoi începu să se miște cu viteză în direcția imaginii lui și brusc călătoria se termină. Se afla în cameră cu bolnavul, care zăcea încătușat pe masa de exorcizare, palid, bolborosind blesteme, cu spume la gură.

De față se afla și Părintele Fernando, cel care trebuia să îndeplinească fizic ritualul exorcizării, însoțit de asistentul său. Amândoi arătau palizi și obosiți, căci postiseră și se rugaseră neântrerupt vreme de 3 zile pentru a putea primi puterea de a realiza exorcizarea.

Din lumea subtilă în care se afla, Părintele Pietro putea vedea însă luminozitatea subtilă a celor doi preoți, auriul diafan care îi înconjura, protejându-i.

Slujba de exorcizare începuse deja, iar demonul nu dădea semne că este dispus să părăsească trupul sărmanului posedat.

Forța Duhului Sfânt emana cu putere din mâinile întinse ale celor doi preoți iar lumina înconjura deja trupul posedatului, chinuind demonul prins în interior.

Părintele Pietro se apropie de patul pe care se afla contorsionat trupul posedatului, făcu semnul crucii deasupra lui și începu și el să se roage. În acel moment, demonul scoase o mână din trupul posedatului și încercă să îl prindă de gât pe Părintele Pietro. Aceasta era ocazia așteptată. Părintele prinse mâna demonului și îl trase afară cu forța din trupul posedat. Începu o luptă  fluidă, așa cum doi șerpi sau două ape învolburate se amestecă, spumegând.

În momentul în care părintele smulsese demonul din trupul omului posedat, în lumea fizică totul se liniștise. Blestemele omului înlănțuit pe pat încetară, chipul i se lumină, membrele chircite și contorsionate se destinseră iar Părintele Fernando se repezi să miruiască cu ulei sfințit trupul bărbatului, pe frunte, pe tâmple, pe mâini, făcând semnul crucii, “sigilând” astfel cu puterea lui Hristos porțile de intrare, închizându-le față de lumea demonilor.

Furios că fusese păcălit, demonul se lupta cu înverșunare, dându-i de furcă părintelui Pietro. Chiar dacă nu ducea lupta cu trupul fizic ci cu cel spiritual, resimțea durerea loviturilor, tăieturilor și mușcăturilor demonului. Văzând că stratagema a reușit iar demonul nu mai avea cale de întoarcere în omul ce zăcea pe pat, părintele își înălță inima într-o aspirație frenetică, fără cuvinte, către Iubirea lui Hristos, și se năpusti asupra demonului, îmbrățișându-l, copleșindu-l cu lumina taborică ce se revărsa prin el.

Ne-putând suporta strălucirea și puritatea Luminii Dumnezeiești, demonul se retrase bodogănind, proferând amenințări și în final dispăru într-un ungher întunecat, către întunericul din care venise.

Părintele Pietro rosti și el rugăciunile de dezlegare, apoi săvârși în planul său subtil în care se afla aceleași operațiuni ca și preoții din planul fizic. Într-un final simți un soi de smucitură lăuntrică, ca un fel de imbold irezistibil de a se întoarce în corp, semn că trebuia să revină. Își vizualiză trupul în într-o fracțiune de secundă străbătu distanța înapoi, re-intrând în corp cu un ușor șoc, asemănător unei descărcări electrice.

Își mișcă ușor membrele amorțite, încercând să-și depășească neplăcerea provocată de senzația că mii de ace îi străpungeau trupul. Invariabil, aceasta era senzația pe care o resimțea de fiecare dată când se întorcea în colivia sa de carne, după câte o expediție în lumea spirituală. Senzația era produsă de reluarea legăturilor subtile între corpul fizic și cel astral, de armonizarea vibrației înalte a “corpului de vis” cu cea a celui lumesc, făurit din carne și sânge. Nu exista decât un singur remediu împotriva acestei senzații neplăcute: postul, ținut înainte de călătoria astrală.

Se ridică de pe pat și își scoase cu grijă coroana cu spini, apoi o repuse în sertarul ei secret, încuie și ascunse cheia la loc în crucea de la gât. Apoi îl sună pe Părintele Fernando, care îi confirmă succesul exorcizării.

Apoi părintele Pietro se puse la birou și începu să își scrie raportul săptămânal către superiori. Avusese o săptămână plină: 3 exorcizări, și tot atâtea succese.

De sute de ani, Vaticanul cartografia Marele Nescunoscut al lumii de Dincolo, prin sfinții și vizionarii săi. Primii mistici creștini lăsaseră hărți detaliate ale Universului Spiritual. Dionisie Areopagitul – cu a sa lucrare “Ierarhia cerească”, Sfântul Antonie cel Mare – cu descrierile despre cele 49 de vămi ale văzduhului pe care le străbate sufletul omului după moarte, dar și mulți alții.

Chiar dacă Biserica nu privea cu ochi buni descoperirile științifice datorate rațiunii și curiozității omenești -  pe care le socotea șubrede în fața înșelărilor diavolești, nu își putea permite să le ignore.

Așa se face că după ani de opoziție fățișă la adresa Științelor exacte, Biserica sfârșise prin a dezvolta departamente științifice cu specialiști de cel mai înalt nivel. Nici o descoperire nouă, oricât de secretă, nu rămânea necunoscută acestor specialiști. Ei știau că marile corporații au finanțat și dezvoltat enorm cercetarea în toate domeniile, dar că preferă să țină ascunse noile descoperiri tehnologice pentru a păstra echilibrul de forțe al economiei mondiale bazate pe revoluția industrială a secolului 20.

Însă în domeniul neuroștiințelor, descoperirile întrecuseră orice așteptări. Reușiseră să cartografieze acea zonă a creierului responsabilă de declanșarea fenomenului morții, cu toate elementele lui.

Descoperiseră că odată stimulat cu un curent electric slab, acest “centru nervos al morții” declanșa o producție hormonală specială, ce producea o stare de fericire și beatitudine ce înlocuia frica și durerea separării de coprul fizic, facilitând desprinderea de acesta.

De aici și până la experimentarea modalităților prin care putea fi controlată stimularea acestui centru, nu mai fusese decât un pas. Și așa apăruse „coroana cu spini a patimilor lui Hristos”, un gen de cască cu electrozi ce stimulau cu impulsuri electrice glanda declanșării morții, păcălind-o să creadă că corpul moare și sufletul trebuie să se desprindă de trupul său de carne și sânge.

Desigur, odată cu stimularea inițială apărea și acea durere intensă, care trebuia să păcălească trupul că moare, pentru a-l determina să lase liber sufletul captiv în interiorul său. Desigur, existau și numeroase alte modalități de a realiza același lucru (droguri, procedee șamanice, etc.), însă “coroana durerii” era un procedeu științific bine pus la punct. Odată dedublarea produsă, “coroana” își înceta stimularea, iar experimentatorul se putea dedica explorării sau activităților pe care le avea de îndeplinit. În cazul părintelui Pietro, acestea erau asistarea preoților exorciști.

Pe vremuri, înainte să apară asistenții astrali exorcizatori, procedeul exorcizării era unul anevoios. În funcție de puterea demonului sau hoardei de demoni care stăpâneau trupul respectiv, exorcizarea putea dura ore sau chiar zile în șir, uneori fără succes. Însă cu un asistent astral alături, succesul era garantat de cele mai multe ori.

Desigur, existau și pericole. Pentru a realiza acest soi de confruntări astrale cu demonii, preoții erau pregătiți temeinic. Erau învățați să își depășească temerile și fricile, să înfunte durerea fizică și subtilă, să o controleze prin practicile pe care le realizau. Deși oficial Biserica nu agreea practicile păgâne, preoții luptători astrali erau învățați să realizeze efemeritatea și irealitatea corpului fizic sau astral și implicit identificarea profundă cu Sinele etern, indestructibil.

Legați prin secretul jurămintelor preoției îngerești, preoții luptători în lumea nevăzută a spiritului se dedicau studiului și ajutorării celorlalți.

Biserica ascundea cu strășnicie existența lor, căci Omenirea nu părea să fie încă pregătită pentru acest gen de cunoaștere. Inevitabil, ar fi apărut noi întrebări și răspunsuri care ar fi schimbat fundamental dogma milenară. Însă preoții priveau cu îngrijorare sectorul privat al dezvoltării acestor tehnologii. Marii magnați ai lumii își propuseseră să înfrângă moartea cu ajutorul tehnologiei, să controleze procesul metempsihozei. Căci degeaba ai adunat miliarde dacă nu ai puterea să obții un corp nou, tânăr. Se lucra intens la clonare, la transferul definitiv al conștiinței dintr-un corp îmbătrânit, bolnav sau distrus, întru-unul nou, tânăr.

Se părea că bătrânul Soroș obținuse imposibilul. Reușise să își transfere cu ajutorul tehnologiei, conștiința într-o clonă, după moartea corpului original, însă existau probleme majore. Noul corp se degrada vizibil, de la o zi la alta, iar savanții ridicau neputincioși din umeri. Nu reușeau să blocheze efectele karmice asupra corpului fizic, ce proveneau din corpul cauzal, iar noul corp putea să reziste cel mult câteva luni, după care trebuia înlocuit și reluată procedura de transfer în noul corp.

Dacă în cursul vieții George Soroș schimbase 7 inimi, după moarte, schimbase deja 3 corpuri, iar degradările noilor corpuri se produceau în ritm accelerat, spre disperarea savanților care se chinuiau să îl țină în viață.

Apelaseră și la învățători tibetani care în final ridicaseră și ei neputincioși din umeri: nu poți păcăli destinul. Dacă o karmă trebuie să se manifeste, nu poți decât să îmbrățișezi inevitabilul. Iar karma lui George Soroș era să moară, corpurile lui subtile să se dizolve iar apoi să renască într-una din cele 6 lumi, conform karmei lui. În acest moment, savanții lui Soroș lucrau atenți sub îndrumarea maeștrilor tibetani care aveau experiența urmăririi încarnărilor tulku-șilor și avatarilor, la punerea la punct a unei metode de urmărire, recunoaștere și recuperare a noii încarnări a lui George Soroș, în situația în care acesta nu ar mai putea să se transfere într-o clonă.

Se lucra orbește, se bazau pe viziunile ce îi apăreau lui Soroș la fiecare transfer, tot mai puternice. În aceste viziuni se prefigurau lumea și locul viitoarei nașteri, eventual și identitatea părinților.

Ei bine, în urmă cu o două-trei săptămâni, am primit de la cineva un pui de pisică. Un prieten care venea la mine l-a salvat din stradă, din fălcile unor dulăi. Avea labele sfâșiate, urme de colți pe tot trupul. N-am știut dacă va supraviețui. L-am hrănit, a deschis ochii și a început să cerceteze camera pe picioarele lui tremurânde. La nici o săptămână  după aceea, au oprit la poartă 3 mașini din care au coborât cam 10 persoane. Printre ei, niște lamași tibetani, preoți catolici – inclusiv Părintele Pietro și câțiva oameni care purtau tot felul de instrumente ciudate. S-au recomandat a fi de la Fundația pentru o Societate Deschisă a lui George Soroș. Și mi-au spus că îl caută… pe George Soroș, care ar locui în casa mea de aproximativ o săptămână. Le-am spus că nu cunosc pe nimeni cu numele acesta care să se fi mutat recent la noi în casă și am dat să le închid poarta în nas. La care ei au insistat, întrebându-mă dacă nu am știință să existe în familia mea vre-o altă creatură, animal pui. Le-am arătat pisica. Specialiștii cu aparatele i-au făcut tot felul de teste, tibetanii au intrat în transă, au bolborosit mantre, Părintele Pietro a privit mica pisică pe deasupra ochelarilor, cu privirea sa pătrunzătoare și în final au decretat toți că l-au găsit pe Soroș încarnat în pisica mea. Și mi l-au cerut. Inițial am crezut că se țin de glume. Așa că mi-au arătat tehnologia. Și mi-au spus despre ce e vorba. O parte din ceea ce am povestit mai sus. Așa am realizat că aveam în puterea mea pe cel mai ticălos finanțist din istoria Umanității. Aș fi putut să îi sucesc gâtul, de pisică amărâtă. Apoi m-au gândit că totuși a primit ceea ce merită și l-am dat celor care veniseră după el. Am întrebat ce vor face cu el în continuare. Mi-au spus că nu pot decât să îl îngrijească cât mai bine iar în final, când își va termina viața de pisică, să încerce să îl ajute să se încarneze din nou ca om. Nu m-au obligat să păstrez secretul celor aflate de la ei. Știau că nimeni nu mă va crede…

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *