Moartea domnului Eliade

Murise. Știa asta. De luni de zile aștepta inevitabilul, așa cum un copac bătrân și uscat așteaptă furtuna sau trăsnetul care să-l culce la pământ.

Acum, nimic altceva nu mai conta. Întorsese spatele lumii în care trăise aproape 8 decenii, pentru a înfrunta marele necunoscut. Se pregătise îndelung pentru acest moment, antrenându-și capacitatea de renunțare. Ar fi trebuit să fie mai simplu pentru el, care nu mai avea prea multe ființe dragi în viață, mai ușor decât pentru un tânăr care părăsește lumea în floarea vârstei, lăsând în urmă atâtea ființe dragi și vise neâmplinite.

În realitate îi era la fel de greu ca unui tânăr să renunțe la lume. Căci se simțea precum un șarpe lung, a cărui lungime este dată de numărul anilor și evenimentelor trăite. La fiecare exercițiu de renunțare, se străduia să își lepede pielea cea veche, să lase în urmă evenimentele, succesele, iubirile, realizările științifice și proiectele în derulare.

Cel mai greu îi era să se dezbare de imensul bagaj cultural și intelectual acumulat. Să renunțe la proiectele care îi erau atât de dragi, care îl mai țineau în viață, forțându-l să se ridice din pat în fiecare dimineață, pentru o nouă zi de muncă.

Căci pentru el lumea fusese un etern orizont misterios, care îl chema mereu și mereu să vină tot mai aproape, să descopere capătul curcubeului. Era o chemare irezistibilă, căreia nu i se putuse opune nici în tinerețe. Universul, lumea aveau atâtea lucruri de oferit ! Iar el ajunsese la sfârșitul timpului său, alergând după mirajul capătului curcubeului și culegând pe drum comoara efemeră a pietricelelor ce reflectau palida sclipire a mirajului cunoașterii.

Lăsase totul în bună ordine în urma sa. Studenții și colegii săi aveau să îi continuie munca. Își observase cu detașare apariția semnelor iminente instalării morții. Diminuarea puterii celor 5 simțuri ca urmare a dizolvării forțelor subtile ce le susțineau. Avea acum ocazia să experimenteze în mod direct toate etapele Marii Treceri.

Trupul său zăcea întins pe spate, iar puținele persoane prezente fuseseră instruite să păstreze tăcerea, pentru a nu-l distrtage.

Reluase exercițiul de renunțare, iar acum se afla ferm stabilit în luminozitatea pură a conștiinței, observând detașat retragerea vieții din trupul său măcinat de vreme. Pământul se dizolvase, luând cu sine simțul mirosului și puterea fizică ce îi mai rămăsese. Apoi venise rândul dizolvării apei, care luase cu ea simțul gustului. Văzul dispăruse odată cu dizolvarea focului. Simțul tactil cu dizolvarea aerului. Ultimul dispăruse auzul, odată cu dizolvarea spatiului. Rămăsese suspendat într-un gol atemporal și aspațial, conștient de sine, balansând într-o pulsație care în final îi înghiți și identitatea, odată cu dizolvarea ultimelor reziduri ale mentalului său pământesc.

Era momentul cel mai dificil de trecut. Toate textele sacre ale umanității insistau asupra importanței acestui moment, când cea mai profundă parte a identității se confrunta cu extincția, cu dizolvarea. Un sentiment de groază pură, de frică de aneantizare, puse stăpânire pe el în momentul în care moartea își înfipse colții în el, devorându-l. Și leșină.

Se trezi confuz, așa cum se trezește un petrecăreț după o beție cruntă. Nu reușea încă să își amintească cine este și unde se află, la fel ca o persoană ce se trezește dimineața într-un pat străin.

Încet, reflexele îndelung formate în cursul vieții își făcură apariția: observația și analiza. Doar că în lipsa memoriei, ce încă nu îi revenise, spiritul său analitic se poticnea – fără giganticul lui bagaj de informații acumulate în timpul vieții, la care să se raporteze.

Apoi, frânturi de cunoștiințe și informații reveniră la viață, declanșate de experiența pe care o trăia. ȘTIU că trecuse dincolo de marele prag. Chiar dacă nu putea formula încă gânduri, Cunoașterea se desfășura în fața lui precum un pergament, pe care îl putea citi fără cuvinte, intuitiv, global, direct.

Se legăna precum o frunză în vânt, prins într-un turbion de impresii, în vreme ce în jurul lui lumea, timpul și spațiul se recompuneau ca într-un teatru de umbre chinezesc.

Într-un flash de o secundă, amintirile îi reveniră și întreaga viață i se perindă pe dinaintea ochilor minții.

Și începu nebunia.

Charon întinse mâna cadaverică, cerând obolul, în vreme ce…

Îngerul păzitor îl invită să pășească spre prima vamă a văzduhului unde se afla cântarul faptelor bune…

Anubis îl invită să pășească în prima sală a judecății…

Yama își aruncă lațul, prinzându-l de gât spre a-l trage spre cântarul Judecății…

Cele cinci lumini ale familiilor dhyani-budha-șilor începură să apară…

Realiză că experiența pe care o trăia obiectiv, de tranziție prin moarte/bardo/lumea-de-apoi îmbrăca forma  subiectivă a crezurilor din timpul vieții. Își făcea tranziția prin întreg amalgamul de simboluri, personaje și povești pe care le studiase întreaga lui viață pământească despre lumea de dincolo. Era ca și cum ar fi trăit simultan tot atâtea experiențe diferite câte tradiții și cosmogonii studiase.

Astfel, realiză spontan că toate personajele și experiențele ce i se înfățișau erau doar proiecții spontane izvorâte din propria sa minte. Recunoscându-le, realiză natura lor reală, iluzorie. Și odată cu această recunoaștere, plăsmuirile minții se dizolvară în lumina clară a propriei conștiințe. Ajunsese la sursă. La capătul Curcubeului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *