Lăsați copii…

Se simțiră înainte să se vadă. El purta un costum elegant, modern, cadrilat, cu vestă și cravată asortată, în timp ce ea avea un ten măsliniu și purta un tricou aruncat șui, ce lăsa să i se vadă un umăr dezgolit, și o pereche de jeanși prespălați, rupți. Un singur lucru făcea notă discordantă: la încheietura mâinii ea purta legat un mic măgăruș de lemn, negru și lucios de atâta folosință.

Amândoi treceau în revistă tarabele cu vechituri din târgul sărăcăcios de la marginea orașului, unde sărmanii vindeau ce mai aveau prin casă, sau ce furau.

Ochii lui se opriră asupra unei păpuși din cârpă, uzate și murdare. Ea în schimb, sorbea din ochi un set de trenulețe electrice.

El cumpără păpușa pe mai nimic, în timp ce ea se târgui abitir pentru setul de trenulețe. Părăsiră târgul în același timp, umăr lângă umăr. Aruncându-i o privire piezișă, el o întrebă:

– câți ?

– 140. Tu ?

– 125.

El întoarse capul către ea, o studie câteva clipe și fluieră admirativ. Apoi spuse:

– te-ai descurcat bine ! N-aș fi spus…

– Nici tu nu arăti prea rău, răspunse ea cochet.

– Mi-ar face plăcere să îți prezint colecția mea, se lansă el.

– Desigur, de ce nu, răspunse ea.

Însă când privirile li se întcrucișară, el îi citi în ochi adevărata ei vârstă, în licărirea lor stinsă, venită din abisul vremurilor, și se cutremură. Era mult mai bătrână decât declarase, avea probabil peste 200 de ani. Dar ca orice femeie, mințise din reflex, când fusese întrebată de vârstă.

Șovăi o clipă, eir ea îl simți instantaneu și se foi jenată:

– O lăsăm pe altă dată, dacă vrei. Avem timp berechet, ricană ea, cu răsuflata glumă a colecționarilor.

– Nu se știe niciodată, răspunse el cu străvechea parolă. Mai bine acum, nu știm ce va fi mâine.

Ea încuviință tăcută și îl urmă. Pe drum, conversară lejer iar el află că ea nu era de prin partea locului. O chema Magdalena, dar îi ceru să îi spună Magda. Ajunseră acasă la el. Locuia într-o vilă înconjurată de un gard de zidărie, îmbrăcat în iederă cățărătoare, ce ascundea privirilor indiscrete proprietatea, fără a ieși însă prea mult în evidență. Era o locuință bună, dar știa că nu trebuie să se atașeze prea mult de ea. Mai putea rămâne acolo doar maxim 10-15 ani până când vecinii urmau să devină suspicioși cu privire la acel proprietar taciturn, care nu îmbătrânea, și să înceapă să își pună întrebări.

Deschise portița mică încadrată în zid și o invită înauntru. De la intrare, un mic căluț de lemn îi întâmpină de pe verandă. El mângâie căluțul și închise ochii, inspirând adânc. Ea făcu același lucru și fu scuturată de un frison.

– Este al tău !? – se minună ea

El zâmbi și învuciință tăcut.

Apoi intrară în livingul mare și întunecos. Pe policioare, era așezate tot fel de obiecte și jucării vechi, a căror radianță tăcută umplea în mod plăcut camera. În colț, trona o minge veche din cauciuc, tocită de atâta folosință. În ea simți pasiunea și energia celor doi frați care o folosiseră ani de zile și pentru care constituise multă vreme bunul lor cel mai de preț.

Pe un postament, se afla un ursuleț din pluș, descusut tot și fără un ochi. Atingându-l, se cutremură. Aparținuse unui copil sărac, care nu avusese o altă jucărie toată copilăria lui. Ursulețul strălucea în semiântuneric, încărcat de emoțiile, visele, afecțiunea și poveștile țesute în jurul său de micul său stăpân.

El o împiedică cu un gest blând, dar ferm, să atingă jucăria, iar ea se opri. Pentru el, era o resursă prea valoroasă pentru a o împărți.

Apoi el se îndreptă către un colț al camerei și scoțând din pungă păpușa recent cumpărată, o așeză cu atenție pe un suport de perete, alături de alte jucării. Mângâie apoi încetișor păpușa și se delectă cu puritatea și candoarea energiei degajate de jucărie. O avusese o fetiță veselă, plină de imaginație, care fusese atașată puternic de mica ei prietenă.

Scoase un ibric vechi de cafea, miniatural, și un set de pahare cât un degetar. Le umplu serios cu cafeaua pregătită în cafetieră, și o invită cu un gest, la măsuța veche, de copii. Magda se așeză ceremonios pe locul strâmt și incomod, ridică ușor ceșcuța și sorbi transfigurată din picătura de cafea pe care o conținea.

– Pur și simplu delicios, exclamă ea !

– Nu-i așa ?! răspunse el. Am cumpărat măsuța și setul de cafea de la o grădiniță ce se desființa. Sunt impregnate de esențele a generații întregi de copii.

– Minunat, plescăi ea, satisfăcută. Din păcate, obiectele de genul acesta se găsesc tot mai greu, spuse cu o umbră de regret.

El încuviință tăcut și un nor de melancolie și tristețe le umbri pentru câteva clipe, chipurile. Apoi, el umplu din nou ceșcuțele și ritualul cafelei continuă, netulburat.

Ea admiră în tăcere stângăcia cu care el ținea de toarta minusculă ceșcuța, în timp ce el se minuna de grația cu care ea ridica degetul cel mic în momentul în care sorbea cafeaua. Amândoi jucau cu grație rolurile de copii, absorbind cu ușurință efluviile îmbătătoare de copilărie și tinerețe impregnate în setul de bucătărie.

Însă știau amândoi că lumea se schimbă iar treaba asta le afecta mica lor comunitate. Copii nu se mai jucau, sau cel puțin nu cu obiecte fizice. Iar când se jucau, nu se mai atașau atât de puternic emoțional de jucăriile lor. Abundența de obiecte, bunăstarea părinților erau invers proporționale cu intensitatea cu care copii încărcau jucăriile. Un copil cu jucării multe devenea insensibil la unicitatea jucăriei și sfârșea prin a le trata pe toate cu indiferență. Tocmai de aceea, cei de soiul lor căutau obiectele de putere în suburbii, în carterele sărace de la periferie, unde jucăriile mai aveau încă putere.

O jucărie avea putere regeneratoare doar atâta timp cât proprietarul ei trăia. Odată ajunsă pe mâna unui Colecționar, acesta îi extrăgea puterea cu care, o încărcase copilul căreia îi aparținuse.

Dacă oamenii ar fi știut ce se întâmplă cu jucăriile lor și ar fi realizat cât de importante sunt, le-ar fi păstrat încuiate sub lacăt, doar pentru ei. Însă ei, ignoranți, le abandonau, le aruncau, pe uitau odată cu vârsta, fără să aibă habar că au încătușat în ele, precum în niște baterii, comori de copilărie, tinerețe și mai ales, TIMP.

Un Colecționar versat putea folosi o jucărie sau un obiect ce aparținuse unui copil, pentru a da timpul înapoi, a întineri. Cei mai mulți, reușeau să își păstreze nealterată de timp frumusețea și vârsta pe care o aveau deja, sau măcar să încetinească semnificativ îmbătrânirea.

Desigur, era nevoie de mult antrenament și de multe astfel de obiecte. Cei mai mulți Colecționari trăiau izolați de societate, doare între obiectele lor de putere, hrănindu-se permanent cu energia lor, pentru a se păstra tineri. Ieșeau rareori din refugiile lor și doar pentru a căuta noi și noi comori de tinerețe.

Printr-un gen de empatie psihometrică, Colecționarii erau capabili să retrăiască aievea momente din copilăria posesorilor acelor jucării, branșându-se astfel la energia încătușată în ele, hrănindu-se cu ea, alimentându-și propria sursă de tinerețe, păstrând-o puternică.

Întoarcerea în copilărie, retrăirea momentului începutului era secretul tinereții lor aproape veșnice.  Trăiau mereu și mereu, pe nesfârșite game și variațiuni, poveștile, visele, jocurile copiilor de altă dată, iar trupul se supunea spiritului, materia redevenea tânără.

E drept că puțini foloseau timpul câștigat, și pentru altceva decât a supraviețui Eternității. Majoritatea se lăsau devorați de pasiunea de a colecționa, de a cîăuta și savura noi și noi obiecte. Puțini erau cei ce urmăreau și altceva.

Magda îi povesti că încă din timpul primei ei vieți (se socotea prima viață, existența obișnuită, dusă până la prima schimbare de identitate, când trebuia să fugi sau să îți înscenezi moartea pentru a nu ridica suspiciuni celor din jur) fusese pasionată de ocultism și spiritualitate. De altfel, așa își descoperise abilitatea de a rămâne tânără cu ajutorul jucăriilor. Pentru că avusese timp, acumulase o grămadă de cunoștințe în domeniul spiritualității și avea multe de povestit, fiind o companie plăcută, cu ușoare accente de înfăcărare când vorbea despre subiectul ce o pasiona.

El o întrebă despre mica statuetă din lemn pe care o purta legată la mână.

– Măgărușul acesta ? răspunsea ea, mângâindu-l visătoare. A aparținut unui copil foarte special, care a schimbat fața lumii și soarta multor oameni. De la el am primit darul vieții veșnice.

Însă apoi schimbă vorba și îl întrebă despre el, cum începuse. La el, totul începuse de la pasiunea din copilărie, filatelia. Descoperise că se trezește mult mai odihnit dacă doarme în pat cu clasorul lui de timbre vechi. De acolo nu fusese decât un pas până la marea revelație ce îi schimbase viața. Descoperise că este capabil să “citească” doar printr-o simplă atingere istoria unui obiect vechi. La început crezuse că e vorba doar de imaginația lui debordantă, care îi zugrăvea în fața ochilor minții povești de un patetism morbid. Apoi însă aflase că unele povești se petrecuseră în realitate, fapt care îl șocase la început și îi produsese oarecari neplăceri. Căci oamenii apucaseră să afle și îl deranjau cu tot felul de obiecte, rugându-l să povestească istoria acestora.

Îl salvase la timp un unchi, o rudă îndepărtată a mamei, care îi înscenase moartea și îl educase mai departe, corespunzător.

Seara se termină agreabil, iar el o conduse la taxi. Ea îl sărută pe obraz, dar el o reținu pentru o clipă de mâni și o întrebă:

– Acum serios. Care este vârsta ta reală ?

Ea zâmbi misterios, fluturându-și genele lungi, apoi rosti o frază într-o limbă necunoscută, melodioasă, și plecă.

Surprins, el se întoarse în vilă. Cuvintele ei îi răsunau în minte, ca niște acorduri muzicale stranii. Și le notă repede, să nu le uite, iar aopi, deși era târziu, își sună un bătrân prieten lingvist, care îi cunoștea secretul.

– Bună seara Ștefan, sper că nu deranjez, în ciuda orei târzii..

– Nici un deranj, verificam niște lucrări ale unor studenți

– Am o rugăminte. Am cunocut azi o doamnă a cărei vârstă m-a intrigat, și aș vrea să mă ajuți cu un indiciu.

– Te ascult.

– Știi cumva în ce limbă este fraza asta, și eventual ce înseamnă ? Și rosti, repetă, poticnit fraza auzită de la Magda.

La capătului firului se făcu tăcere pentru câteva clipe. Apoi își auzi interlocutorul respirând greu și întrebându-l emoționat:

– Cine era persoana care ți-a spus asta ? Cum o chema, cum arăta ?

– O chema Magdalena, părea… mult mai în vârstă decât spunea. De ce ?

– Pentru că fraza respectivă este în aramaică. Înseamnă: Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu.

 

 

 

 

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *