Povestea șamanului

În ultimii ani ai vieții sale solitare, se retrăsese și mai mult, căutând locuri tot mai îndepărtate de marginile lumii civilizate.

În urma lui, numele îi devenise amintire, iar amintirea – o legendă urbană, alimentată de flacăra aprinsă a entuziasmului celor care îl cunoscuseră și beneficiaseră de ajutorul său.

Uneori, foarte rar desigur, câte un căutător singuratic reușea să dea de el, cu toate eforturile pe care le făcea de a-și ascunde prezența.

În aceste cazuri, interpreta întâlnirea ca pe un semn favorabil celui care îl găsise, și îi dăruia o învățătură sau un cuvânt de folos, care să îl ajute să își rezolve anumite probleme.

De data aceasta, cel care îl găsise era un tip perseverent, care în lipsa oricăror probe că s-ar fi aflat în acea zonă, ÎL SIMȚISE și insistate în căutare și așteptări prelungi în locul în care se ascundea, încât până la urmă îl considerase vrednic de Revelație și i se arătase.

Așa cum simțise, tânărul venea după o Invățătură Profundă. Nu dorea să afle secretul îmbogățirii, nici cel al atragerii și secucției de femei ci venise după Secretul Libertății. Voia să fie liber. Era acel gen de suflet pur care simțise instinctiv, încă din copilărie, strâmtoarea sufocantă în care lumea îl strângea, îl constrângea la limite, bariere și ipocrizie.

Căutarea lui era una instinctuală, o năzuință oarbă, care fără a fi bine definită, îl adusese totuși până la bătrânul șaman.

Iar acesta își plecase capul, în tăcere, pufăind solemn din Pipa Păcii. Apoi, fără nici un avertisment, îi întinse brusc pipa, făcându-i semn să fumeze.

Șocat de gestul mult prea familiar, de nemaiauzit, tânărul făcu instinctiv un pas înapoi, dar bătrânul șaman îl prinse de încheietura mâini, cu degetele sale descărnate, pe care le simți ca pe-o brătară de oase.

Se supuse și trase adânc, cu venerație, un fum din Pipa Șamanului. Ca doi șerpi albicioși, șuvițele de fum se prelinseră din miezul de lumină al pipei către gâtul și plămânii Adeptului, răspândindu-i-se în corp cu vălătuci molateci, acaparându-l, umplându-l din cap și până-n vârful picioarelor.

Vălătucii se ridicară, transortându-l și pe el, ca un balon, către sfera suavă a Purei Existențe.

Gândurile, emoțiile și toată buimăceala cu care sosise, rămăseseră undeva jos, în urma lui, precum niște haine grele.

Înțelegea acum cu adevărat de ce se afla acolo și era deja pregătit Să Ceară Învățătura Libertății.

Și în răstimpul unei singure inspirații a fumului sacru, primii revelația de nespus în cuvinte a realității Purei Existențe în opoziție cu minciuna Lumii Fenomenale.

Căzut în contemplație, se bucura de sentimentul regăsirii cu natura sa profundă, însă corpul își consumase rezerva de oxigen primită cu ultima sa insipirație, și găsise de cuviință să tușească, retrăgându-l din extazul Contemplării Purei Existențe.

Reveni și îngenunche în fața bătrânului maestru. Acesta îl mângâie pe cap, cu bucuria celui care a împărtășit fericirea fără margini, apoi trecu la Transmisia Externă.

Îl învăță cum să cultive Planta Sacră, care întrupează în lumea oamenilor Principiul Divin al Libertății. Apoi îl învăță cum să o usuce, prepare, păstreze și fumeze, precum și în ce cantități, în funcție de scop: 3 fumuri pentru a te scutura de problemele lumii; 6 fumuri pentru vindecare; 9 fumuri pentru experiența spirituală – sau război.

Îi dărui apoi secretul transei spirituale, învățându-l cum să se scuture, cu mânie, de aburii înșelători ai plantei pentru a țâșni în stratosfera Spiritului, lăsând în urmă carcasa hâdă a ființei lui umane.

Trebuia ca cele nouă fumuri să fie prizate încet, cu pauze prelungi, care sî-i permită conștientizarea instalării complete a spiritului plantei. Apoi, profitând de calitatea ei unică de a se lipi de stratul grosier al ființei lui, dar și de a-i dărui totodată deschiderea către înălțimi, țâșnea în eterul propriei conștiințe, lăsându-se învăluit de nemărginirea atemporală a vacuității Purei Existențe.

Secretul era ca, după al nouălea fum să intri în stare de alertă cognitivă, să intensifici, să accelerezi fluxul minții până la acuitatea vârfului unui ac infinit ascuțit. Apoi, trebuia să te scuturi, precum un câine cu blana plină de apă, de carcasa propriei făpturi omenești, să te eliberezi cu mânia divină a Libertății-ce-nu-mai-acceptă-limitări, de tine însuți.

Tânărul revenise în lume. Purta în el comoara și poarta către comoară, ca noi toți, dar avea în plus, față de semenii săi, cheia și calea către comoară.

Iar când vremea veni, își părăsi locul său din țesătura Lumii și luă locul bătrânului șaman, care părăsise definitiv Lumea.

 

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *