Bunicuțo, de ce ai urechile atât de mari?

Acum vreun an și ceva citeam una dintre puținele hotărâri remarcabile ale CEDO din ultima vreme, pronunțată în cauza Iordachi c. Moldova (textul este disponibil în limba română la http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-112676). Pentru cine nu are chef să citească prea mult, fac eu un rezumat. Curtea a fost chemată să se pronunțe asupra compatibilității între procedura internă de ascultare a telefoanelor și Convenția europeană a drepturilor omului. Curtea a constatat că, așa la prima vedere, legislația Moldovei cuprindea suficient de multe garanții contra arbitrariului. Trecând însă mai departe, Curtea a constatat că afară-i vopsit gardu’ și-năuntru-i leopardu’. Subliniind numărul uriaș de cereri de interceptare a telefoanelor formulate vreme de vreo trei ani, dar mai ales faptul că peste 97% din acestea au fost admise, Curtea a constatat că sistemul de protecție a dreptului la viață privată și la inviolabilitatea corespondenței a eșuat, în ciuda unor prevederi legale care la prima vedere par să fie suficiente. În fapt, instanța europeană a constatat că judecătorii interni au admis aproape automat orice solicitare a parchetelor, ceea ce indică, în realitate, lipsa oricărei garanții contra arbitrariului.

După ce am citit acea hotărâre, am devenit curios. Ceva din modul în care se desfășoară procesele penale, în care orice cerere a procurorului este admisă, iar cererile apărării sunt temeinic analizate, îmi spunea în urechea interioară că nu stăm mai bine ca moldovenii. Oricum, m-am decis să verific aplecarea judecătorului român spre protejarea drepturilor noastre fundamentale și am trimis câte o solicitare către toate instanțele din țară, pentru a mi se comunica în temeiul legii privind informațiile de interes public numărul solicitărilor de autorizare a interceptărilor telefoanelor în perioada 2010 – septembrie 2015, numărul celor admise și numărul celor respinse.

O fost greu… ICCJ nu a răspuns inițial pe motiv că trebuie să îmi justific interesul. La a doua încercare o răspuns. Unele instanțe m-au mințit în față că cică nu au astfel de date. După plângerile administrative, unele și-au amintit că le au și le-au trimis. Altele nu. Alte instanțe mi-au spus că nu sunt informații de interes public sau că nu pot să îmi dea datele pentru că demască identitatea părților. Cel mai celebru nume de pe listă, onor Tribunalul Cluj. O să le dau în judecată pe toate care nu or răspuns niciodată sau pe cele care refuză să dea datele. CSM-ul mi-o răspuns foarte operativ și mi-a furnizat date care nu au cum să fie corecte. Le-am răspuns că mă mint, din culpă sau cu intenție, și nu am mai primit nimic după aia.

Pe scurt, încă nu am toate datele, dar am mare parte din ele. Am datele de la 173 de judecătorii din cele 176 existente, datele de 40 de tribunale din cele 42 existente, datele de la toate cele 15 curți de apel, de la toate instanțele militare și de la ICCJ. Suficient pentru concluzii. Și pentru a-i acuza de lipsă de tranparență pe cei de la cele 5 instanțe care refuză să dea datele.

Și acum, să vedem de ce bunicuța are urechile atât de lungi:

  • În total s-a cerut autorizarea interceptării telefoanelor de 109,946 ori în cei aproape 5 ani care au făcut obiect al solicitării. Din ele, au fost admise 102,729 cereri. Pentru cine nu știe pe o cerere, de regulă, figurează mai multe persoane, rar se întâmplă să fie doar unul singur vizat de o cerere. Estimez că, în medie, e vorba de minim 3 persoane pe cerere, ceea ce înseamnă că în aștia 4 ani și ceva bunicuța a ascultat, cu acte în regulă, vreo 300.000 de oameni. Nație de infractori, ce să faci…
  • ICCJ a admis 4522 cereri din 4523 și a respins doar una. Una. Probabil că cel vizat o fi fost mort, atfel nu îmi explic. Net peste moldoveni, care erau cu procentele pe la 97% la curtea lor supremă. Noi, la 99,98%. Not bad, măcar i-am spart pe ăștia de peste Prut! Precizez că solicitarea mea nu a vizat interceptările pe legea siguranței naționale.
  • Avem 6 curți de apel care le-au admis pe toate, bifând un neverosimil 100%. Curțile de Apel din Cluj, București, Iași, Timișoara, Oradea și Pitești. Bravo! Aș spune la mai mare, dar nu se poate…
  • În total sunt 61 de instanțe care au admis tot. Recordul e la Tribunalul Galați, care din aproape 3000 de cereri nu a găsit niciuna în neregulă. Am un feeling că după ce câștig la instanță, o să le ia fața ăstora cei de la Tribunalul Cluj, că îndârjirea cu care refuză publicarea datelor poate fi justificată numai de rușine.
  • Singurele instanțe unde se pare că judecătorii chiar examinează astfel de cereri și le admit numai pe cele care or fi ok sunt instanțele militare (bravo, chiar nu mă așteptam), Judecătoria Pitești, Judecătoria sector 5, Curtea de Apel Galați pentru a le enumera pe ele care au un număr semnificativ de cereri. Un caz special este cel al Tribunalului Suceava care a respins 39% din cererile formulate, dar are totuși un număr uriaș de cereri admise, peste 5700.
  • Pe mine m-a șocat și numărul fantastic de mare de cereri care se adresează Judecătoriilor. Ținând cont de competența acestor instanțe, mă tot întreb pentru ce Dzeu de fapte s-o cerut interceptarea de 2200 de ori la Judecătoria Constanța sau de 1500 ori la Judecătoria Ploiești. Dă-o, frate, dracu’ dacă cerem și primim interceptări pentru furt sau înșelăciune… Ca să dau alt exemplu, mă tot întreb pe cine o fi ascultat procurorii de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Săveni în 259 de dosare? Pe cine? Există 250 de dosare la acel parchet? Mă tot întreb… Oricum, jumate minim din cititori or intrat pe google să vadă unde e Săveniul.

Mai sunt concluzii, dar fiecare le trage pentru el. Eu încep să gândesc din ce în ce mai abitir la Canada, Australia sau, de ce nu, Congo.

PS. Datele pe care le-am primit sunt disponibile la www.raduchirita.ro/interceptari.pdf

Comentariu rapcea.ro: materialul de mai sus a fost preluat (fără citarea sursei, în dulcele stil misan) de pe blogul colegului avocat Radu Chiriță și de către yogaesoteric. Am ales să îl preiau și eu – ci citarea sursei și următoarele completări pe care le consider necesare ca practician în materia dreptului penal, care cunoaște “bucătăria” Parchetelor.

Îndrăznesc să afirm că cele 300.000 de persoane ascultate nu reprezintă decât o mică parte din numărul real de persoane puse sub supraveghere. În realitate, majoritatea procurorilor se prevalează de o portiță legală lăsată de dna procuror-avocat Alina Bica (de pe vremea când tăia și spânzura în comisia de redactare a codurilor). Este vorba de prevederile art. 141 Cod Procedură Penală ce prevăd că, prin excepție, și procurorul poate dispune măsura supravegherii tehnice, cu confirmarea ulterioară (în 24 de ore) a măsurii de către un judecător:

Art. 141 – Autorizarea unor masuri de supraveghere tehnica de catre procuror
(1) Procurorul poate autoriza, pe o durata de maximum 48 de ore, masurile de supraveghere tehnica…”

Art. 142 – Punerea in executare a mandatului de supraveghere tehnica
(1) Procurorul pune in executare supravegherea tehnica ori poate dispune ca aceasta sa fie efectuata de organul de cercetare penala sau de lucratori specializati din cadrul politiei ori de alte organe specializate ale statului.
(2) Furnizorii de retele publice de comunicatii electronice sau furnizorii de servicii de comunicatii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare sunt obligati sa colaboreze cu organele de urmarire penala, cu autoritatile prevazute la alin. (1), in limitele competentelor acestora, pentru punerea in executare a mandatului de supraveghere tehnica.
(3) Persoanele care sunt chemate sa dea concurs tehnic la executarea masurilor de supraveghere au obligatia sa pastreze secretul operatiunii efectuate, sub sanctiunea legii penale.
(4) Procurorul are obligatia de a inceta imediat supravegherea tehnica inainte de expirarea duratei mandatului daca nu mai exista temeiurile care au justificat masura, informand de indata despre aceasta judecatorul care a emis mandatul.

Problema este că Ministerul Public a achiziționat tehnica necesară interceptărilor iar procurorii dispun de foarte multe ori, interceptarea comunicărilor unei persoane printr-o simplă ordonanță de care nu știe decât șeful ierarhic și polițistul care efectuează interceptarea. 

Astfel, te poți trezi că ești ascultat cu săptămânile, pe mandate de interceptare emise de procuror, iar în momentul în care acesta “prinde” ceva interesant, cere în 24 de ore confirmarea mandatului de către judecător.

Această șmecherie este folosită masiv în special de DIICOT și DNA, care au și aparatura necesară efectuării de interceptări directe, care se făceau până mai acu un an de personalul calificat delegat de SRI în cadrul echipelor mixte formate pe bază de protocol de colaborare.

Deci materialul prezentat de colegul radu Chiriță nu prezintă decât vârful oficial al icebergului interceptărilor, ceea ce demonstrează încă o dată că România este condusă din umbră de securiști nebuni, maniaci ai controlului total, care se pișă pe Constituție și drepturile cetățeanului.

loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *