Ziua 0

Ionel, Gigel și Viorel erau prieteni de mici. Se jucaseră pe aceeași stradă fotbal, fațea-scunselea, hoții și vardiștii, cu cornete, lapte gros și țară-țară-vrem-ostași.

Se treziseră aruncați în același camion militar, cu prelată, la ora 6 dimineața. Singurul care scăpase fusese Fane, țigănușul din capătul străzii. Fane avea dosare penale și se aștepta la mascați. Bunică-sa auzise zarva, îl trezise repede și apucase să se tireze peste gardul din fundul curții.

Nu erau singurii care se știau din camionul acela. Pe banca din fața lor erau și frații Vasile, cu fețele umflate de somn. Abia apucaseră să își tragă hainele pe ei. Erau toți chiauni, lipsa cafelei de dimineață se simțea acut. Încercară să discute cu cei doi soldați înarmați, care închideau capetele celor două bănci de lemn, dar aceștia se răstiră la ei, cerându-le să păstreze tăcerea.

Ajunseră într-un final pe o platformă betonată, unde îi descărcară și îi așezară într-un șir lung.  Sute de camioane gri veneau și descărcau mii de bărbați. În curând se iscă îmbulzeală și aglomerație, căci coada nu se mișca suficient de repede.

Se făcuse deja ora prânzului, mulți erau nervoși, vociferau, cereau răspunsuri însă nimeni nu le spunea nimic.

Cei trei prieteni își mai găsiseră în mulțime câțiva amici și se grupaseră la fel ca mulți alții într-o bisericuți, discutând în șoaptă zvonurile.

Locația în care fuseseră aduși era înconjurată de garduri înalte de plasă, ornate sârmă ghimpată și turnuri de pază, cu militari înarmați care supravegheau atent orice mișcare.

Se zvonea că se întâmplase ceva, o catastrofă și că era nevoie de voluntari bărbați. Domnea o atmosferă de stup, un zumzet continuu, ca pe platformele muncitorești din vremea comunismului, când muncitorii din toate schimburile erau scoși la manifestații.

Deodată, se auzi în megafoanele din turnurile de pază un semnal țiuitor de stație prost reglată, care-i făcu pe mulți să-și ducă mâinile la urechi.

“Bună ziua tuturor,

Vă vorbește comandantul unității militare 0…., colonel Popescu Gheorghe.

Vă aflați aici datorită unor evenimente excepționale prin care trecem cu toții. Noaptea trecută, forțele armate ale unei puteri străine au invadat teritoriul țării noastre maritime, terestru și aerian. Conform legii 355/2009, președintele a declarat mobilizarea generală a tuturor cetățenilor apți combatanți.

Din acest moment, aveți calitatea de personal combatant și vă aflați sub jurisdicția regulamentelor militare. Refuzul persoanelor de a presta serviciul de interes public pe durata stării de mobilizare generală se sancționează penal, cu închisoare de la 6 luni la 2 ani.

Vă ordon să vă aliniați în șirui de câte doi, în vederea luării în evidență și distribuirii echipamentului.”

Ca la un semn, toți începură să strige, să vocifereze, într-un vacarm de nedescris. În acel moment, sute de jandarmi năvăliră pe platoul betonat, înarmați cu scuturi și bastoane. Îi potoliră pe recalcitranți, îi împărțiră în grupuri mici și vegheară la buna desfășurare a înregistrării.

 

Ziua 1.

Sunetul unei trompete îi trezi la 6 dimineața. Se echipară și ieșiră pe platou. Fură organizați conform distribuției dormitoarelor, pe plutoane a câte 12 oameni, pe câte trei rânduri, unul în spatele celuilalt.

După 10 minute de așteptare în aerul răcoros al dimineții, se dădu onorul comandantului, iar acesta le vorbi din nou:

 

“Bună ziua !”

“Să trăiți !” – răspunseră militarii profesioniști aliniați în flancuri.

“Bună pe mă-ta” mormăiră câțiva din cei nou-aduși.

 

“Existența înseamnă deopotrivă viață și moarte. Nu putem trăi decât consumând viața, existența altor creaturi sau ființe, fie că fac parte din regnul animal sau vegetal. Aceasta este legea firii: viața unora înseamnă moartea altora. Războiul nu face excepție de la această lege a naturii. Știu că unora vă vine greu să acceptați această realitate, pe care probabil ați ignorat-o până acum. Însă ne aflăm într-un moment de cumpănă al istoriei noastre. Suntem obligați să ne apărăm țara, concetățenii, familiile. Cu forța armelor. Ucigând, pentru ca noi și ai noștri să poată continua să existe. Nu este ușor să iei viața unui alt om, chiar dacă acesta este inamic. Însă avem datoria să luptăm, să ne apărăm. Realizăm cu toții că vremurile s-au schimbat. Pentru mulți, apărarea familiei nu înseamnă mare lucru. Știu că majoritatea aveți rude plecate la muncă în alte țări. Avem însă mame, bunici, soții rămase acasă. Știu că mulți dintre voi vă gândiți că nu a mai rămas nimic de apărat în țară, penru că nu ne mai aparține mare lucru căci terenurile și mijloacele de producție aparțin în marea lor majoritate unor străini. Cu toate acestea, țara vă cere ajutorul. Țara, nu politicienii. Ființa națională, identitatea noastră se află într-un moment de răscruce al existenței. Depinde de noi dacă România va mai exista în viitor.

Gândiți-vă bine și luați o decizie înțeleaptă. Pușcăriile sunt deja pline cu dezertori.”

va urma…

S-ar putea să-ţi placă şi aceste articole
Latest Posts from Blogul lui Mihai Rapcea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *